neagă realitatea. neagă-ți emoțiile. gîndește pozitiv!

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat din terapia de grup a fost cum să interacționez cu oamenii fără să le bag pe gît adevărurile mele subiective sub formă de adevăr absolut și cum să nu mai proiectez nevoile, frustrările, plăcerile și neplăcerile mele asupra celorlalți. La bază, sînt lucruri atît de simple și de bun-simț încît am stat și m-am întrebat cum de nu m-am prins singură de ele, cum de a fost nevoie să mi se spună cu subiect și predicat cum să fac, cum de nu mi-am dat seama cît de lipsită de empatie și cu ce ușurință aș fi putut răni oamenii, cu cele mai bune intenții? Răspunsul este: am crescut într-o cultură a datului cu părerea, a crezutului despre, a opinatului pe marginea vieții celorlalți, a rîsului de alții, a mișto-urilor, așa că am făcut și eu ce am văzut în jur, de mică, fără să-mi pun multă vreme problema cît de în regulă era ce făceam.

Cînd am ajuns la primele module de terapie de grup, am primit niște reguli de funcționare, despre care terapeuta ne-a zis că ar fi bine să le implementăm și în viața noastră cea de toate zilele. Acestea erau: nu ne dăm cu părerea despre ceea ce dezvăluie alt membru al grupului, nu judecăm, nu etichetăm, niciodată nu vorbim despre ceilalți (tu ești, eu cred că tu faci, am văzut că tu), ci întotdeauna despre noi, despre ce iscă în noi ceva ce a spus celălalt, despre cum am rezonat noi cu povestea, despre cum ne simțim noi, despre cum am face sau am făcut noi. Niciodată despre celălalt. Sigur că a fost greu, obișnuiți fiind mereu să vorbim despre ceilalți, mai puțin despre noi. Sigur că am pecit și ni s-a atras atenția. Sigur că, după ani buni de practică, încă am tendința să mă întorc la vechile metehne, mai ales atunci cînd sînt rănită. Însă, în majoritatea timpului și situațiilor, reușesc să vorbesc despre mine și nu despre ceilalți. Mai mult, după multele ore de terapie de grup, am integrat un adevăr pe care l-aș fi respins cu brutalitate altădată: tot ce spun despre ceilalți spun despre mine, de fapt. Am observat asta la început cu obidă și ajutor din partea terapeutei, care îmi punea întrebările potrivite, apoi cu amuzament, iar acum cu curiozitate, de cîte ori scap porumbeii, îi întorc acasă să îi examinez, să văd ce spun ei despre mine.

Cel mai mult greșim, am observat, atunci cînd oamenii au probleme reale și se deschid. Fie că e vorba de real sau virtual, nu știm să ascultăm și să conținem, fără să judecăm, fără să etichetăm și să proiectăm fricile și nevoile noastre pe ceilalți. Fiindcă întotdeauna problemele lor sapă în noi ceva și atunci reacția noastră nu mai are legătură cu ceilalți, ci cu noi înșine, cu spaimele noastre, cu nevoia noastră de a ne asigura că, dacă ajungem într-o astfel de situație, va fi bine.

Boala și moartea sînt situațiile în care ne comportăm cel mai caraghios și în care, fără să ne dăm seama, rănim de multe ori mai tare pe cei aflați deja într-o situație limită. Totul, cu maximă sinceritate și cu enorm de multe bune intenții. Am urmărit, de curînd, în cîteva situații distincte, cum reacționează oamenii atunci cînd află că cineva a murit sau că e în spital, în stare destul de gravă. La boală, chiar dacă este vorba de un cancer, iar omul ăla e deja sub o presiune teribilă, cei mai mulți încep să proiecteze propria nevoie de a ști că celălalt va fi cu orice preț bine. Inconștient, mecanismul psihologic care rulează în spate e ăsta: dacă știu că tu, care ești bolnav, vei fi bine, atunci sunt mari șanse ca și eu dacă mă îmbolnăvesc să fiu bine. Sau: ești important pentru mine, pierderea ta m-ar destabiliza, așa că fă bine să nu pățești ceva. Ești puternic/puternică, vei fi bine!, O să te faci bine! Ești sănătos, nicio șansă să se întîmple altfel!, Gîndește pozitiv!, sunt îndemnuri care pun și mai multă presiune pe cel bolnav. Poate omul are nevoie să își dea voie să nu fie puternic, să îi fie frică, să plîngă, să se teamă, fiindcă toate astea sunt emoții care vin la pachet cu boala, a le reprima nu înseamnă decît să nege realitatea, să se prefacă că totul e în regulă, și poate că nu poate face asta, poate că tot ce are nevoie e să plîngă și să se lase să-i fie frică, știind că ceilalți îl înțeleg, îl conțin, îi respectă emoțiile. Cînd îi spun unui bolnav de cancer, de exemplu: ești bine, o să fii bine!, nu numai că nu sunt empatic cu suferința lui, cu spaima lui, ci mai și proiectez ceva din mine asupra lui, nevoia mea de a ști că el e bine cu orice preț. Cînd îi spun: gîndește pozitiv, îi neg, practic, nevoia de a fi îndurerat, speriat, îi neg însăși realitatea. Nimic nu mă sperie mai tare decît oamenii care te îndeamnă să fii pozitiv într-o situație limită, atunci cînd ai nevoie să rămîi ancorat în emoțiile tale reale, nu să le negi. A-ți nega emoțiile așa numite negative pare să fie sport (inter)național. Să nu-ți dai voie să simți spaimă, durere, singurătate, vid interior, tristețe, să nu înțelegi că emoțiile astea sînt firești, sînt ale tale, sînt absolut normale, mai ales în boală, în moarte, în despărțire, să le reprimi, refulezi și înlocuiești forțat cu acest pozitivism de tarabă poate fi un lucru extrem de periculos. Fiindcă ele nu dispar doar fiindcă tu gîndești despre ele că nu ar trebui să fie acolo. Sau fiindcă nu vrei să le simți și accepți ca fiind ale tale. Iar toate astea au rădăcini foarte adînci. De cîte ori ni s-a spus, mici fiind, că e rușine să plîngem, ne-au fost negate emoțiile. Ni s-a transmis că nu sîntem OK dacă plîngem, că nu sîntem de acceptat și de iubit cu toate ale noastre. De cîte ori ni s-a spus că nu avem motiv să ne plîngem, că uite, tata-mare a trecut prin război, mama a cules porumb la 10 ani să aibă bani de ghiozdan să meargă la școală, ne-a fost negat dreptul de a simți că ceea ce sîntem și simțim e important.  Așa că am ales, inconștient, să nu avem voie să le mai simțim. Că sînt greșite, că noi sîntem greșiți cînd le trăim. Iar azi proiectăm asta asupra celorlalți, le transmitem că problemele lor nu sînt importante, că emoțiile lor nu sînt în regulă, că nu au dreptul să se simtă cum se simt. Și atunci reprimăm la nesfîrșit, nu vorbim despre ce ne doare de frica de a nu fi judecați și a ne fi minimizate problemele, iar totul se închide într-un cerc îngrozitor de rușine și durere nespusă și nelăsată să fie.

Fiindcă frica de a simți durere, fuga de durere, de vidul interior, este cea mai comună trăsătură a ființei umane, oriunde s-ar afla ea pe pămînt. Am face orice să nu fim în contact cu partea dureroasă din noi. Or, abia atunci cînd ne dăm voie să simțim și emoțiile negative, să ne fie frică, să ne doară, să simțim disperare, gol, singurătate, durere, sîntem în contact cu sinele nostru autentic și putem începe să ne construim pe noi. Fuga de durere, negarea emoțiilor negative (nu știu de ce naiba se numesc negative, cînd ele sînt atît de firești), este fuga de realitatea vieții. Iar viața nu e numai cu pozitivism și ghirlande de flori mirositoare. Ba aș spune că e mai mult cu durere, cu încercări, cu boală, cu probleme, cu moarte, cu frică, decît cu vacanțe în peisaje mirobolante, extaz și fericire. Alergînd încontinuu după partea pozitivă a vieții, risc să pierd viața însăși, cu toate ale ei. Negîndu-i părțile mai puțin plăcute, mă amorțesc emoțional și pentru a simți părțile plăcute. Riscul cel mai mare în negarea, în reprimarea durerii, este acela că nu amorțesc doar emoțiile negative, fiindcă așa ceva nu este posibil, ci și pe cele pozitive și ajung să nu mai simt mare lucru în general. Să nu mai fiu în conctact cu nicio emoție. Să nu mai simt viața. Nu pot alege (conștient sau inconștient) să nu mai simt durerea, amorțindu-mă  emoțional, dar să continui să simt bucuria la aceeași intensitate. Cînd dau volumul încet durerii, îl dau și bucuriei, și extazului.

Peste tot, oamenii fug de durere. Se amorțesc cu alcool, cu droguri, cu mîncare, cu party-uri, cu zgomot, cu sport, cu muncă, cu activități peste activități, cu risc, cu adrenalină, dopamină, cu filme, cu muzică, cu orice exces poate fi astupat vidul ăla interior. Facem binging cu orice se poate face binging. Iar, în timpul ăsta, viața alunecă pe lîngă noi, dar nu avem timp să observăm asta, sîntem prea prinși să facem binging de ceva. Și apoi apare ceva neașteptat, neprevăzut, care nu se afla în socotelile noastre. O boală, o moarte a cuiva, ceva grav, care ne amintește cît suntem de fragili. Dar noi nu vrem să fim fragili și vulnerabili, fiindcă ni s-a spus de mici că nu e în regulă să fim așa, trebuie să fim puternici, așa că astupăm zgomotul ăla surd, interior, pe care ne-am străduit atît să-l amuțim de tot, cu o replică precum: o să fie bine, gîndește pozitiv!

(Textul acesta face parte din volumul Privind înăuntru, apărut în 2018 la editura Herg Benet. Cartea se poate găsi cu reducere aici.)