Babardeală cu bucluc sau porno balamuc – încă o oglindă marca Radu Jude

De două ori.

A doua oară m-am dus cu fie-mea mică (aia mare îl văzuse de mult și mă sunase super entuziasmată) și m-aș mai duce doar pentru a conduce un experiment socio-psihologic legat de spectatorii acestui film, majoritatea atrași probabil de particula porno din titlu. Dar revin la asta.

Filmul mi-a plăcut foarte mult, iar dubla vizionare mi-a permis să prind toate detaliile care mi-au scăpat prima oară și care, în modesta mea opinie, fac deliciul lui. (Era păcat să nu, mi-e clară munca și strădania din spatele lor – iar eu cred că adevărata satisfacție a celui care face ceva artistic e să găsească fie și un singur spectator/ privitor/ cititor care să înțeleagă și aprecieze la justa valoare munca uriașă din spate.) De la melodia de pe fundalul micului clip porno hand-made al profesoarei de istorie de la o școală generală de fițe din capitală, clip care ajunge pe net și în media – motivul întregului bucluc, pînă la fiecare cadru din prima parte a filmului, niciunul în plus, cadre care întregesc vizual marasmul național (dar și naționalist, de ce nu?) pe care Jude îl surprinde în plenitudinea lui cu acest film care mi se pare mai aproape de un eseu cinematografic, de cíné-verité decît de ficțiune. În plus, perindarea femeii damnate (înaintea judecății) prin orașul devenit personaj, ca un act de somnambulism aproape, de vis lucid, în așteptarea sentinței, nu putea fi redată mai sugestiv.

În partea a doua, denumită “Mic dicționar de ancdote, semne și minuni”, Jude dă o definiție superbă a ecranului de cinema, dar și o cheie de interpretare a acestui film (căci viața trebuie privită ca o tragedie și o comedie în același timp, ne spune tot aici): cinema-ul este scutul lustruit al Atenei, pe care zeița îl dă lui Perseu în lupta lui cu Medusa cea atît de hîdă, de îngrozitoare încît oricine o privea împietrea pe loc, pentru a îi privi doar reflecția și a o putea ucide. Și pentru că realitatea e insuportabilă – iar în film avem doze consistente de realitate denudată de măști, filtre, împopoțoneli și sulimeneli – e nevoie de un scut lustruit în care să-i privim reflecția pentru a nu fi orbiți de frică. Cîteva definiții din acest dicționar care mi-au plăcut sau m-au izbit: C – copiii, prizonieri politici ai părinților, F – familie (cadru cu copil învinețit de bătaie) – 6 din 10 copii iau bătaie acasă.

Ultimele două părți ale filmului – ședința cu părinții în care profesoara este umilită, pusă la zid și executată lapidar, dar și două dintre cele trei posibile finaluri sînt filme în care jucăm zilnic aici, în social-media, dar și în viața reală (la propriile ședințe cu părinții la care am participat era exact așa) și reușesc să surprindă tot ce e mai degradant, mai rigid, mai habotnic, ipocrit, misogin, antisemit, fals și strident naționalist, mai extremist, mai agresiv, din nou misogin (nu că pînă aici filmul nu ar fi arătat-o deja cu vârf și îndesat) în conaționalii noștri, bărbați și femei deopotrivă. Toate clișeele proaste, toate prejudecățile și stereotipiile strîmbe stau pe ecran și te scuipă în obraz, exact așa cum o fac zilnic, în viața reală, însă adunate și ușor hiperbolizate acolo îți dau dimensiunea crudă a unei realități care, iată, e aproape imposibil de privit fără acel scut. Iar aici mi se pare că lustrul lui vine din umorul regizorului, din ochiul ludic, deși în aceeași măsură și amar, caustic, ironic cu care o privește. Iar finalul (pe care va trebui să îl vedeți, nu vă spun nimic despre el) este răcorirea de care nici nu știai cîtă nevoie ai. Am iubit finalul, l-aș revedea zilnic (dragi femei, pentru sănătatea dumneavoastră emoțională, consumați zilnic finalul acestui film!)

Revenind la spectatori, am fost uimită să văd cîtă lume intră la film fără să aibă habar la ce se duce – te-ai fi așteptat să fie în sală cinefili care să fie curioși de premiantul de la Berlinale, nu personaje desprinse din film, coborîte parcă de pe ecran, care să se privească în oglindă fără să aibă capacitatea de a se recunoaște, iar abia acesta a fost pentru mine un spectacol teribil de trist. Rîsete ghiolbănești și insinuante, comentarii misogine și stupide, făcute cu voce tare, întrerupînd vizionarea, reacții puerile la scenele de sex de pe ecran – toate se constituiau într-un al doilea film, aidoma celui proiectat cu laser, ce se desfășura după aceleași reguli în sala de cinematograf, întărind și confirmând tușele deja îngroșate ale primului. Din fericire, doborîtă de efortul teribil de a citi și a încerca fără succes să înțeleagă a doua parte a filmului, majoritatea a ieșit zgomotos din sală, reclamînd banii pe bilet.

Mergeți să vedeți Babardeală cu bucluc sau porno balamuc / Bad Luck Banging or Loony Porn, rulează acum în cinematografe.