greul și ușorul

Prima oară am plecat singură undeva acum 11 ani. Împinsă de terapeuta mea de atunci (ce bine ar fi fost dacă aș fi știut să și rămîn în terapie…). Aproape obligată. Trebuie să petreci timp cu tine, îmi zicea, să fii bine tu cu tine, să înveți să te bucuri de singurătate. Îmi părea odios ce îmi zicea, singurătatea avea conotații exclusiv negative pentru mine pe vremea aia. Deși nu știam, eram o personalitate dependentă, cu răni pronunțate de respingere și abandon, complet nelucrate. Mă agățam de oameni ca un dordezid, plantă care nu întîmplător a devenit și numele primului meu blog anonim, ceva ani mai tîrziu. Mi se părea de neînchipuit să petrec o săptămînă de una singură. Am ales Grecia, o țară pe care o descoperisem fortuit. Am scris despre experiența aia aici, de fapt am publicat notițele de atunci, păstrate într-un folder. A fost neașteptat. Cu frici și anxietăți, cu greșeli, însă neașteptat de frumos.

Pas cu pas, am învățat să fac asta mai des. Să rămîn cu mine mai mult, să plec singură din cînd în cînd, să mă bucur de timpul cu mine. Am adunat, în cele din urmă, în anii trecuți de la plecarea aia în Grecia, la fel de multe vacanțe de una singură cît celelalte.
Azi văd timpul cu mine drept necesar echilibrului meu psihic. Mi-l doresc și îl am. Nu mi-e mereu ușor să-l revendic, fiindcă vechile răni încă mă trag înapoi cu fire invizibile, mă împing către vinovăție, către spaime iraționale. Chiar și după căsătorie, în fiecare an am avut cîte o vacanță doar pentru mine.

Așa că stau aici, pe o plajă mică de pe brațul Athos, tot în Grecia, 11 ani mai tîrziu, și scriu dintr-o grădină cu pini, smochini și alți copaci a căror denumire nu o cunosc, în față se întinde Egeea cea limpede și smaraldie, printre amfore de piatră și vase pictate de lut, cu o cafea grecească lîngă mine. Am venit cu două prietene, ambele trecute prin terapie, să participăm la (ce altceva?) un retreat pe tema creativității , care abordează altfel decît am fost eu obișnuită vindecarea, tiparele și existența, pe care-l combinăm minunat cu vacanța. Îmi place să privesc cît mai 360 de grade lucrurile. Poate cu atît mai mult cu cît multă vreme m-am uitat la lume printr-un unghi foarte ascuțit.
În fiecare zi îmi dau seama de noi lucruri despre mine.

Respir. Inspir adînc. Expir.

În prima noapte a plouat; mintea mea fusese setată pe soare și vreme bună. Venisem cu așteptări, firește, cu proiecții despre cum trebuie să fie. Dimineața, am deschis ochii, fetele încă dormeau, aerul era întunecat. M-am apropiat de fereastră (stăm într-un loc foarte retras, cu grădină și bucata de plajă proprie, în cîțiva pași suntem pe plajă), cerul era coborît, cu nori negri, marea se zbuciuma zgomotos de țărm, am simțit că mă întunec și eu. Nu aveam un plan și pentru vreme rea, eram complet dezamăgită. Ziua părea să se întindă plicticoasă și rece în fața mea, iar eu, uof!, nu pentru asta venisem. Și, deodată, m-a lovit că totul e o construcție e minții mele deprinsă cu drama. Și că de mine depinde dacă am o zi bună sau nu. M-am scuturat, mi-am pus repede hainele de jogging și am plecat să explorez zona, în alergare. Nu făcusem nici un kilometru, cînd a ieșit soarele. Mai întîi am alergat pe nisip, pe plajă, am tras adînc în plămîni aerul ionizat al dimineții. Apoi am ieșit pe drumeagul care ducea către una dintre micile bisericuțe de pe un deal pe care-l puteam vedea de pe plajă. În stînga, am depășit cîteva case tipice zonei, cu grădini pline cu leandri înfloriți, smochini cu fructe prea coapte, pomi grei de rodii în pîrg și piersici încă verzi. În fața uneia, spre mare, am remarcat o moară de vînt și o terasă, ambele în miniatură și m-am întrebat cu sfială cum o fi să bei cafeaua acolo dimineața. Apoi, asfaltul s-a prefăcut în drum de pămînt, iar caselor le-a luat locul o livadă întinsă de măslini. Din fiecare măslin atînă o sticlă cu apă, a cărei întrebuințare îmi rămîne încă necunoscută. În dreapta, nemișcată în azuriul ei, marea. Am urcat și coborît, apoi m-am întors, am mai urcat și coborît dealul încă o dată, soarele urca și el tot mai tare pe cer, marea strălucea tot mai intens. Mi-era foarte cald deja, cînd am ajuns la terasa de piatră care ascunde intrarea în camere, așa că nu am intrat, ci m-am dus pe plajă, mi-am scos hainele și m-am aruncat în apă. Am înotat douăzeci de minute cu voluptate, mi-am simțit corpul învăluit de apa sărată, mi-am înecat retina în albastrul ei translucid, am plutit, am respirat, am privit în jur cu uimire și bucurie. Trebuie că a fost una dintre cele mai frumoase dimineți din viața mea.

Respir. Inspir adînc. Expir.

Așa că îmi încep fiecare zi la fel. Din a doua dimineață, mă însoțesc și prietenele mele. Alergăm împreună prin paradisul elen, apoi ne scăldăm în Egeea cea primitoare cu bucuria unor copii. În prima zi în care am alergat toate trei, ne-am oprit pentru o secundă ca să fotografiem moara de vînt miniaturală. Din casă ieșea, cu o cafea în mînă, o grecoaică care după vîrstă ne-ar fi putut fi mamă. Ne-a văzut pozîndu-i mica terasă și ne-a zîmbit larg. Kafe eleniko?, ne-a întrebat, și a făcut un gest de invitație. I-am răspuns, tot prin gesturi, că acceptăm bucuros, la întoarcere. Am găsit-o acolo așteptîndu-ne, ne-a făcut semne cu zîmbetul lățit pe fața bonomă, para kalo, para kalo, iar cînd ne-am așezat pe terasa ei liliputană, meșterită anume doar cît să încapă o singură familie, a dispărut în casă doar ca să reapară cu o tavă cu cafele grecești, apă și ciocolată pentru fiecare dintre noi. Și eu, care mă întrebasem cu doar o zi înainte cum o fi să bei cafeaua acolo… Și chiar dacă nu vorbea o boabă englezește, ne-a povestit despre familia ei, despre locul în care eram cazați, ne-a învățat să spunem lapte, zahăr și linguriță în grecește și, culmea, am înțeles tot ce a avut să ne spună, iar ea pe noi așijderea. Magdaleni ne-a strîns și în brațe și ne-a pupat la plecare pe fiecare ca și cum am fi fost niște fiice pierdute și apoi regăsite. Am păstrat în inimă darul ăsta toată ziua, iar soarele a fost generos și el pînă la asfințit cu mine. Noaptea, cînd toată lumea s-a retras la somn, eu rămîn să stau pe șezlong și ascult vuietul mării cu un cîine alb și pufos alături. Stă sfătos lîngă mine și înghite bucăți de noapte sărată, vînt și stele.

Respirăm. Inspirăm adînc. Expirăm.

Alerg nu ca să slăbesc, nu ca să adun kilometri, nu ca să îmi cresc rezistența sau să ajung undeva, să bifez ceva, ci cu bucuria de a face mișcare, de a-mi simți corpul, de a mă mișca liberă prin locurile astea năucitoare. Ieri a bătut vîntul tare, dar nu în bucata mea de dimineață cu înviorare. Am trecut alergând pe lîngă o terasă și am văzut o femeie tînără foarte supărată. E supărată de cîte ori o văd, mereu îmbufnată. Nu tristă, nu, ci îmbufnată, nemulțumită. O prizonieră a suferinței, mă oglindește perfect pe mine, cea de dinainte. Eram la capătul cursei, mai aveam puțin pînă pe țărm, unde urma să arunc hainele și să mă arunc în mare. Și mi-am fost foarte recunoscătoare în clipa aia mie, celei care și-a dat voie la un moment dat să își fie importantă sieși, cea care și-a permis să fie fericită, să nu îi mai fie totul îngrozitor de greu. Cea care a încetat să se simtă vinovată, care a reușit să se ierte și să înceapă să se iubească. Cea care a înțeles că trebuie să fie ea bine și plină ca să aibă de unde dărui mai departe. Cea care a înțeles că cea mai importantă relație din lumea asta este cea pe care o ai cu tine.

Respir. Inspir adînc. Expir.

Mi-e dor de casă, de copii, de bărbatul meu, și îmi dau seama cît de fain e să simți dorul ăsta. Dorul ăsta cald, care te umple cu drag și iubire. Și recunoștință. Și cît de diferit e de dorul de altădată, ăla paralizant, culpabilizant, care te scurtcircuitează. Care anulează bucuria, o transformă în suferință, în vină, mereu în suferință și vină. Suntem în mașină, colindăm printre coline și golfuri cu ape străvezii, stînci golașe și zone cu vegetație luxuriantă, plaje cu ape orbitor de albastre, cu peisaje desprinse parcă din fotografii de pe Pinterest. Rîdem, alergăm după soare, acolo unde îl prindem ne oprim, ne dezbrăcăm și ne aruncăm în apă. Mîncăm calamari, și caracatițe, și aubergines grecques, și iaurt grecesc cu miere, și scoici, și souvlaki, și haloumi, și bem Retzina și cafea grecească.
Nu mai lupt, am renunțat să mai lupt. Cu vremea, cu norii, cu așteptările și amăgirile, cu planurile, cu tiparele, cu mine, mai ales. Cu mine. Cel mai greu e să fie ușor. Cel mai complicat e să lași să fie simplu.

Respirăm. Inspirăm adînc. Expirăm.

Acest text face parte din volumul Privind înăuntru. 

(mai multe foto pe instagram)