ce e nu trece

Bunică-mea avea ochii verzi. Nu i-am moştenit niciuna dintre nepoate. Acum, la bătrîneţe, i s-au decolorat – sunt un albastru deschiiis, deschiiiiis, aşa ca cerul în zilele toride. O cheamă Victoria, dar toţi îi ziceau Viţa – prescurtare rurală la modă pe vremea aia.

Era în perioada interbelică.

Bunică-mea era ţărancă.

Ghiţă stătea vizavi. Era un bărbat frumos. Fierar. Şi o iubea pe bunică-mea. La toate balurile din sat o dansa numai pe ea. Şi avea bunică-mea un păr frumos, negru, înnodat în două cozi groase care îi atingeau crupa cînd o învîrtea la horă.

Părinţii lor se detestau. O ură veche, de clan, nestinsă nici azi. I-a zis Ghiţă: „Hai să fugim în lume, muiere. Te fur într-o noapte şi nu o să mai poată face nimic să ne despartă.“ Ibovnicii interzişi fugeau mereu, pe vremea aia. Cînd se întorceau, cu ruşinea gata făcută, erau acceptaţi. Vorbea satul o lună, două, apoi se liniştea gura lumii. Rămîneau împreună, fericiţi. N-a vrut bunică-mea. Ea nu a vrut. A zis că e fată mîndră, merită să fie luată cu alai de acasă, nu să fugă şi să fie făcută de rîsul lumii.

El a insistat, ea nu a vrut să îl mai vadă. Seara, îi ţinea drumul cînd venea de pe cîmp şi îi cînta romanţa asta, la modă pe vremea aia: Se scuturau toţi trandafirii, în seara cînd ne-am despărţit, plîngea pădurea şi zefirii, plîngea şi lacul liniştit…

Ea îşi ştergea ochii cu mîneca iei şi mergea mai departe, încăpăţînată ca o vită.

– Ooo, mă omor, Viţo, dacă nu mă iei!

– Omoară-te, da’ după tine tot nu viu, să mă batjocorească satul.

Era muiere mîndră bunică-mea. Se ţineau alai după ea ficiorii. L-a ales pe Gheorghe, bărbat cu copil, divorţat. A zis să se facă repede nunta.

I-a ţinut calea Ghiţă şi în seara nunţii. Cu toporul i-a ţinut-o. A zis că dacă nu fuge cu el, ori îl omoară pe Georghe, ori se omoară pe el. Nici nu s-a oprit bunică-mea. Avea un văl gălbui, de borangic, peste cocul împletit de mireasă. Şi l-a ridicat şi s-a uitat la Ghiţă cu dispreţ. I-a zis să se dea deoparte. A împietrit Ghiţă cu toporul în mână. Ea s-a dus mîndră acasă, să îi fie boreasă lui tata-mare.

S-a apucat tare de băut Ghiţă. Umbla numai beat, numai în calea ei. „Viţo, nu e prea târziu, lasă-l şi fugi cu mine.“ Nu s-a dus bunică-mea. Numa’ îşi înghiţea lacrimile şi se ascundea din calea lui.

Tîrziu, Ghiţă s-a însurat cu o unguroiacă, pe placul mume-sii. A făcut doi copii. Ăl mare a iubit-o pe mama. Nici mama nu l-a luat, tot de rîca dintre neamuri. Fiu-su, pe mine. De la atîta băut, Ghiţă s-a făcut cu ciroză.

Cînd eram singure, bunică-mea îmi povestea de el. Se asprise muierea, dar cînd îi zicea numele, i se îndulcea parcă glasul. Îmi zicea mai ales de romanţă. Romanţa lor. Dacă o dădeau vreodată, la radio, se întorcea cu spatele, să nu îi vedem privirea lăcrămoasă.

Înainte să se ducă, Ghiţă a lăsat cu limbă de moarte să nu îi cînte orchestra muzică funerară. Să-i cînte romanţa aceea, a lor. Trecuseră 40 de ani de atunci.

Convoiul funerar trecea prin dreptul ferestrei mele. Eram mică, dar recunoşteam romanţa. Ascunsă în spatele perdelei de Paşcani, bunică-mea plîngea cum nu o mai văzusem niciodată. Amar.

Tata-mare, om zdravăn şi cantor la biserică, ducea pe umeri sicriul.

Pînă la groapă, orchestra a cîntat numai romanţa lor.

Tu nu m-ai înţeles pe mine, şi nici n-ai vrut să mă-nţelegi, dar cînd ne vom cunoaşte bine, vom fi bătrîni, vom fi moşnegi.

Am scris povestea asta acum mulți ani, fiindcă m-a fascinat de cînd eram mică. Nu știam atunci, nu cu adevărat, cît de mult trebuie că a suferit mama-mare, cîtă durere a închis în ea pentru totdeauna. Pentru mine, e una dintre cele mai frumoase bucăți pe care le-am scris. Am inclus-o prima în volumul de povestiri Alive.  

Nu știam atunci nici că o singură iubire mare și neîmplinită – aveam să aflu peste ani, lucrînd pe traume transgeneraționale – seamănă suferință și neîmplinire generații după generații. E de ajuns ca o singură femeie (sau un singur bărbat) să își refuze dreptul la fericire pentru ca generațiile de după, din fidelitate pentru durerea ei/lui, să își refuze și ele fericirea. Dacă nu nu ai fost fericită, mamă, tată, nu voi fi nici eu – este propoziția pe care o internalizează copilul. Nu știam că povestea asta și iubirea asta niciodată consumată vor călători peste generații și vor ajunge la noi. Am aflat zilele trecute și am înțeles și de ce m-a atras atît de mult dintotdeauna. Nu știu cum ar fi fost viața bunicii mele dacă și-ar fi permis să o trăiască. Știu doar că niciuna dintre noi nu ar fi existat. Așa că mă plec cu respect în fața destinului și durerii ei și, în onoarea ei și a unei iubiri atît de mari, mă prind să fiu fericită.