sunt dimineți cînd mă trezesc înfășurată în soare. primăvara, care a așteptat pe terasă, ascunsă în ghiveciul cu lavandă uscată, îmi izbucnește brusc. mi se așază în talpă și apoi în spatele genunchiului drept, cum stau tăvălită în pat. ca sărutul tău.
și o să le calc în converșii moi.
în alte dimineți, leneșe, visavis, în pădurile care se îmbină ca un pubis de fată mare, ploaia se curge șuvoaie, umplîndu-mă de sunete. ca o caramea care se topește deodată în gură.
mira, cae la primavera en tus brazos.
ca în seara aia, în port în Barcelona, cînd eu abia puteam respira, abia puteam respira, și, la masa de lîngă, două femei catalane se despărțeau. eu mă sufocam și ele se priveau, nu își spuneau nimic. puteam ghici care din ele e cea care a decis să se oprească. cealaltă își turna vin, doar. tăcea. din cînd în cînd o strîngea spasmodic de mînă pe cea care a decis să plece. ce e mai trist decît două femei care se iubesc și se despart?
spune-mi.
abia pot să respir și acum.
*acest text face parte din volumul O să mă știi de undeva.