Mie nu îmi e frică de moarte. De moartea mea. Am stat cu ea în cîrcă, ne știm intim una pe cealaltă. Cît am stat îngropată sub avalanșă, m-am împăcat cu ea. Mi se făcuse liniște de tot, mă încleștasem strîns de ea. Era caldă și liniștită. Deci așa e cînd mori, m-am gîndit, îmblânzită. Deci așa e cînd mori. E călduț și foarte liniște. Nu ai nicio tresărire, nicio spaimă. Nu se derulează nimic, nu pornești prin niciun tunel, nu te orbește nicio lumină nepămîntească. Ești împăcată.
Primul meu contact mai serios cu moartea a fost cînd a murit tata-mare. Nu eram foarte mică, mai muriseră niște babe și niște moși, unchi și mătuși, de prin sat. Mă fascina paloarea ceruită a chipului morților pe care îi văzusem. Mi-era vag teamă, copiii de pe stradă povesteau că, noaptea, morții se transformă în strigoi, eu nu îi prea credeam dar tot mă încerca o frică. O teamă care izvora din neînțelegere, mai mult, decît din orice altceva. După aia a murit tata-mare și m-am prins că moartea celorlalți e atunci când nu îi mai vezi niciodată.
Apoi a murit el. A fost așa, ca o lovitură în moalele capului. Cînd m-am dezmeticit, trecuseră doi ani. Doi ani în care m-am jucat puțin prin purgatoriu doar ca să nu ajung direct în iad, dar tot acolo am sfîrșit. Mi-am rîs de el că nu era îndeajuns de fierbinte să îmi mistuie suferința, am ieșit și m-am apucat să reînvăț să trăiesc. Mai întîi nu am înțeles. De ce mie. Nu pățisem deja destule, mai multe decît poate un om normal să ducă, deși încă nu aveam 22 de ani? De ce mie? Cu ce naiba greșisem să mă trezesc văduvă înainte să apuc să mă mărit, măcar? Peste 3 săptămîni i-aș fi fost mireasă. Cheală și cu picioarele goale prin iarbă, în ie de borangic. Singurul bărbat iubit. Alergam cu bicicleta, de două ori pe zi cîte 14 kilometri, la mormîntul lui să zac pe lespezile de ciment. Acolo îl mai simțeam, doar. Acasă, din pătuțul cu Albăcazăpada mă priveau ochii rotunzi ai copilului nostru care nu înțelegea năpasta căzută pe capul chel și transfigurat al mume-sii. Noaptea visam că nu murise, că își înscenase moartea ca să fugă, așa cum fugise de atîtea ori cînd era viu. Dimineața mă trezeam cu o greutate cumplită în piept, ca o gheară care mă sugușa și nu puteam respira bine. Doi ani nu am putut respira bine. 730 de zile. Ceas de ceas. Nici măcar în somn.
Mai întîi m-am temut că o să îl uit. Trăsăturile lui începeau să se șteargă și mi se părea de neînchipuit să nu mi-l mai pot aduce aminte fără sforțare. Simțeam că, uitîndu-l, îl mai ucid o dată. I-am purtat hainele, după ce le-am vopsit pe toate în negru. Doi ani nu am purtat decît negru. Am purtat atît de mult negru încît acum aproape că nu îl mai (su)port. Mi-am tapetat camera cu fotografii cu el. Mi-am imaginat de sute de ori că nu o să mai fiu a nimănui, că voi rămîne a lui. Ani mai tîrziu, am găsit în Femeia care aștepta a lui Makine varianta livrescă a celei care aș fi vrut atunci să fiu. Doar că ea aștepta un bărbat pe care îl credea și simțea viu. M-am înfierat cu tatuajul lui pe omoplat, așa cum se marchează vitele. Dar mai ales, m-am cufundat ca într-o mlaștină, în întrebări și angoase, dintr-o nevoie copleșitoare și viscerală de a înțelege.
Cînd te lovește moartea în plexul solar pe nepregătite, așa cum pățisem eu, axul ființei tale se răsucește iar credințele și întreg sistemul tău de valori, construit cu migală, se prăbușesc. M-am trezit goală și pe jumătate nebună, fără nimic în care să pot crede în afara maternității mele. Pe Dumnezeu l-am mai răstignit o dată. Cum moartea își închisese pleoapa neagră peste viața mea, m-am îndreptat spre ea cu toată puterea. Am vrut să o cercetez, să o înțeleg, să mi-o asum, ca să pot trăi mai departe. Am căutat oameni care muriseră clinic, să stau de vorbă cu ei, să îmi explice. Am citit tomuri întregi despre neființă, reîncarnare, felurite raiuri sau infernuri, treceri și plecări. Într-un final, mi-am spus că tot ce facem aici e degeaba, cîtă vreme uităm că murim și nu ne pregătim pentru asta. Că viața nu e altceva decît moarte, iar noi ne prefacem că nu e. Am înțeles usturător, pe carne jupuită și sîngerîndă, că aia cu ne naștem ca să murim e pe bune. Că oricît citim, bem, mîncăm,ne iubim, dansăm sau cîntăm, oricine am fi, oricît am fi avut, moartea vine deodată și că nu va conta decît cît de pregătiți suntem atunci pentru ea. Că trecem și nu lăsăm nimic, doar șanțuri în oamenii cărora le pasă, care se sting și ei și apoi chiar nu mai rămîne nimic. Nimic. Nicio urmă. Că viața ar trebui să fie mult peste toate astea, că nu ești nimic dacă te tîrăști ca un vierme gras prin ea, preocupat de un bine nătîng și gregar și că șansele să nu ajungi unul sunt infime. Că pînă și să îți accepți mediocritatea și neputința e mare șmecherie. Că nu mor doar ăia care prin ceea ce fac lasă urme palpabile în semeni și lume, iar tu nu ești unul din ei. Că tu te zbați mărunt, să ai ce mînca, ce bea, unde pune capul, o geantă mai frumoasă, un telefon mai scump, o vacanță mai însorită, o culoare și o tunsură de păr mai cool. Un gîndac care nu vede decît vîrful bocancului și care trăiește cu vîrful ăla reper, fără să își pună măcar problema că ăla nu e bocancul întreg.
Nu am sfîrșit tanatofobă. Mie nu îmi e frică de moartea mea. Mi-am dorit-o, și nu o singură dată. Știu că sunt gîndacul și că bocancul e mai mult decît văd eu, de aici, de jos.
Moartea lui mi-a vîrît însă adînc în creieri o fobie de care încă încerc să mă vindec. O spaimă paralizantă, pe care nu am putut-o nici măcar verbaliza vreme îndelungată. De moartea copiilor mei. Ani întregi m-am trezit noaptea să îi ascult cum și dacă respiră. Fiecare drum cu mașina cu altcineva decît mine îmi bloca mintea și mă arunca în brațele nebuniei, fără exagerare. Cum el murise în mașină, mașinile deveniseră firesc vehicule ale sfîrșitului. Uneori stăteam cu ele în telefon pînă ajungeau la destinație – la ai mei, de exemplu. Abia cînd îmi spuneau: mama, am ajuns, reîncepeam să respir. Ușor, am început să mă controlez, însă niciodată complet. Nici jobul nu m-a ajutat: am întîlnit și mai multă moarte, am luat-o și pe aia cu mine în pat, mi-a amplificat și mai tare groaza că oricînd, orice li se poate întîmpla și eu nu pot fi acolo să le salvez. Eram obsedată de control, tocmai pentru că intuiam că nu pot controla nimic. Nu am fost o mamă bună. Mi-a fost prea teamă pentru copiii mei. Nu i-am vîrît, precum Clementine a lui Vian, sub un clopot de sticlă, dar mi-a fost prea grijă de ei. A trebuit să știu mereu unde sunt, cu cine, cînd pleacă, cînd ajung. I-am sunat prea des, le-am pretins prea multe. M-au poreclit mama urs. Overprotective. Mulțumesc Domnului că am înțeles, că m-am dus să mă tratez, am citit și am făcut exerciții cu mine ca să le dau libertatea pe care oricum și-ar fi luat-o și și-au luat-o. A trebuit să trag înfiorător de mine să ajung să înțeleg că, dacă e să se întîmple ceva, eu nu am ce face. Că nu pot fi tot timpul lîngă ele, ca să le țin umbrela protectoare și că nici nu e normal să fiu tot timpul lîngă ele. Că eu trebuie să le dau instrumentele cu care să se descurce în lipsa mea. Cel mai des îmi place să cred că am reușit, sau poate că s-au descurcat singure, că sunt mai deștepte ca mine. Fiecare spaimă am dus-o pînă la capăt, așa cum m-a învățat terapeuta mea. De cîte ori mă săgeată rece pe șira spinării cîte un gînd, atunci cînd pentru cîteva minute una din ele nu răspunde la telefon, îmi duc spaima pînă la capăt. O mamă cu o minte trudită, plină de spaime și chirciri interioare, o mamă care se teme continuu că puii sunt în pericol, o mamă urs – nu e o mamă bună . Acum știu asta, îmi dă mîna să știu, cînd și eu am devenit o mamă relaxată. Încă mă paralizează gîndul că li s-ar putea întîmpla ceva, însă nu mai trăiesc cu teama asta rotindu-se încetișor în spatele minții mele clipă de clipă. Am învățat că nimic nu e întîmplător și fiecare copil își aparține sieși, rolul meu e să le arăt drumul și să fiu acolo, orice ar fi. Mă rog doar ca moartea mea să vină prima și ăsta nu e un gînd morbid, și nici tot discursul ăsta nu e morbid, e doar firesc, așa cum e moartea. Numai noi am învățat să o excludem, eludăm moartea de parcă așa am anula-o, dar nu o anulăm, ea tot vine, iar atunci cînd vine ne destabilizează definitiv. Moartea e firească și știu sigur, că am fost acolo, că nu e sfîrșit, așa cum credem noi, gîndaci profani cu privirea țintită în vîrful bocancului. Nu trebuie să ne gîndim la ea continuu, dar nici să o ignorăm complet. Demult, oamenii erau obișnuiți cu moartea. Nu îi mira și nici nu îi dărîma. Noi am eliminat prezența normală a morții din viața noastră. Ne îndemnăm să nu vorbim desprea ea, refuzăm și amînăm să luăm act de ea – o psihoză de masă. Și totuși, murim cu toții. Și eu, și tu, și copiii, și părinții noștri. Cîinii și pisicile noastre. Prietenii noștri. Soții și soțiile. Și asta e trist, pentru noi, gîndacii, cei care rămînem. Pentru cei care se duc, nu știm cum e.
Nu îmi e frică de moarte. Știu că într-o zi va suna telefonul că s-a dus mama-mare, care are aproape 90 de ani acum. Că se va duce tata, care deja, jumătate paralizat e jumătate mort. Că într-o zi va pleca și mama. Apoi sper să urmez, firesc, eu. Dar dacă nu va fi așa, ci altfel, știu de pe acum că nimic nu e întîmplător și prin asta trebuie să trec. Nu o să mă mai întreb cu disperare: de ce mie? Sunt lecțiile mele, crucile mele de dus. Mă știu cu moartea bine, iar proximitatea ei m-a făcut doar excepțional de vie.
(acest text face parte din volumul alive, editura Herg Benet)