Numele meu de botez e Elena. Exact ca al celei mai frumoase muritoare, fiica lui Zeus. Tot atunci e și ziua mia. De naștere. Sunt doi în unu’ ca șamponu’ iar asta mi-a ridicat rezistența la frustrare. De cîte ori plec cu brațele pline de flori de la muncă, cineva se găsește să mă întrebe: a, și pe tine te cheamă Elena?! Și nu pot spune nu. Fiindcă mă cheamă. Doar că exact în ziua aia eu mai îmbătrînesc puțin. Sau poate doar mă înțelepțesc, doar am stabilit că sunt lejer nemuritoare, nu ca tiza mea din Sparta. Și e lumea plină de Elene. Toate primesc flori. Și nimeni nu se miră că ale mele sunt mai multe, mai frumoase (când am împlinit 27 de ani am primit 3 găleți de trandafiri, la propriu) doar eu sunt… mhm, specială. I-aș lua de gulere pe toți. Băi ăștia, azi e ziua mia, băi. Ziua mia, iar eu de ziua mia sunt prințesă. Zeiță sunt. Păi și ce facem aici, ne batem joc?! Gata, am închis frumos la Elenărie și am deschis la ziua mia, vă rog io să vă concentrați un pic. Hai că nu e greu! Se poate, trebuie doar să trageți un pic de voi.
Într-un an mi se pusese pata ha neagră. Împlineam douăjdeani. Vremuri imemoriale, cam prin cretacic, așa. Și am zis, gata, să nu aud pe careva că îmi zice la mulți ani. O ardeam eu depresivă, aaah, îmbătrînesc, viața oricum nu are rooost… și au zis toți, a, da? Bine. Și nu mi-a zis nimeni la mulți ani. Nici ai mei, nici colegii. Nimeni. Și stăteam eu așa. Și mă trezisem și aveam senzația aia de douăjdeani, azi e ziua mea, sunt specială, toată lumea trebuie să mă trateze ca pe o prințesă și nimeni nu mă băga în seamă. Și am zis, nuu, că se prefac. De fapt, îmi pregătesc o surpriză, fiindcă azi e ziua mia, a mia, a mia și măcar azi am voie să fiu prințesă. Dar m-au ascultat și eu am plîns că m-au ascultat. Ah, voi nu știți că uneori prințesele de douăjdeani spun nu care înseamnă de fapt da?!
Ziua mia obișnuia să fie o zi tristă. Așa, cam ca Crăciunurile. Prinsă în ițele vreunei relații imposibile, sfîrșeam singură cu un braț de flori trimise prin curier, drept iertare că nu a putut. Singură în pat, cu lacrimi dîre, înnodîndu-se în barbă, cam ca în filmele și cărțile proaste, așa.
În alt an, pe vremea cînd lucram la Pro, abia mă angajasem, șeful m-a trimis de ziua mea să socializez cu polițiștii și procurorii. A urlat la mine și mi-a zis că așa se fac sursele și să nu mă întorc fără 10 numere de telefon personale și promisiunea că mă vor suna de cîte ori va crăpa careva suspect. Am plecat plîngînd pe străzi. Nu știam cum să mă duc să fac una ca asta. Și mi se părea incredibil de nedrept să îmi facă una ca asta de ziua mia. Fiindcă oricît m-am străduit în toții anii ăștia să tratez ziua asta ca pe una oarecare, fiindcă e doar o zi ca oricare alta, tot m-am trezit cu așteptările umflate în dimineața cu pricina și simțindu-mă ah, specială. Așa că m-am învîrtit două ore pe străzi, tîrîndu-mi lacrimile și picioarele. 6 luni mai tîrziu ajungeam, cu sau fără voia mea, să aflu înaintea mortului de moartea lui.
În urmă cu 5 ani, bărbatul nesăbuit îmi promisese că va fi cu mine. Părea că înțelesese ce tragedie este ziua mia. Nu a fost. Nu a sunat, nu a venit. Mi-a fost rău de ziua mia, anul ăla. Am plecat acasă și m-au sunat colegele, că a venit un buchet de flori prin curier, sooooperb. M-am grăbit, sigură că e de la el, să îi dau un mesaj. Mulțumesc, am zis, bărbat nesăbuit, nu ai uitat. Cînd am ajuns înapoi la muncă, am văzut că florile aveau semnătură. Nu a lui.
Singura mea zi de naștere cu adevărat frumoasă a fost cînd împlineam 28 de ani. Am stat tot weekendul ăla la Sighișoara cu un om despre care nu am scris niciodată. Ne-am plimbat pe străzile vechi, am vorbit. Am rămas o vreme tăcuți în biserica din deal. Nu a trebuit să fac nimic din ce nu mi-aș fi dorit să fac. Am răspuns la două telefoane date cu drag și atît. A fost cea mai frumoasă zi a mia din viața mia.
Anul trecut am vrut să fug de acasă de ziua mia. Să fug de acasă mi se pare singurul fel posibil de a-mi petrece ziua asta. Am fugit pe o insulă din sudul Greciei într-o lună de miere/fiere întîrziată care s-a dovedit numai bună să prevestească divorțul. De ziua mia nu am vorbit unul cu altul decît seara tîrziu. Nu mi-a vorbit, dar mi-a cules flori de pe insulă, leandri roșii, alb și roz și mi le-a așezat, fără vorbă, în balconul care dădea înspre livada de măslini și înspre păunii cumplit strigători. Spre seară mi-am pus rochia de mătase, mi-am șters lacrimile și am ieșit să tăcem în oraș. A fost o zi amară, ziua mia. Ca mirosul de leandri.
Anul ăsta nu am unde și cum fugi. Nu mai obișnuiesc să fug de mine, dar aș fugi de lume. Mi-ar plăcea să mă întîlnesc cu mine de ziua mia, numai eu cu mine, dar oricît m-am socotit, nu îmi iese, așa că mi-am dat randevu două-trei zile după. Nu o fi foc, nu mă supăr io pe mine pentru o așa mică întîrziere.
Măcar dacă aș suporta oleacă mai bine conveniențele, m-aș simți confortabil cu ideea că se apropie. Nu vreau să fac nimic din ce nu vreau să fac. Nu vreau să întind mese la job, unde sunt privită chiorîș cel mai adesea, unor oameni care se vor simți obligați să mă felicite fiindcă așa se obișnuiește, nu fiindcă așa simt. Nu vreau și nu voi face nimic din ce trebuie fiindcă, vorba mamei, așa e frumos. E ziua mia și de ziua mia contează doar ce vreau și simt eu. La fel ca și în restul zilelor mele, din care nu îmi voi mai irosi nici măcar o oră cu ipocrizii și trebuie-uri în care nu cred și pe care nu dau doi bani și jumate. E ca atunci cînd te măriți și zici că aia ar trebui să fie una din zilele cele mai frumoase din viața ta și sfîrșești prin a face orice numai să fii fericită nu mai apuci. Iar eu nici măcar nu am făcut nuntă, vreodată. Și tot nasol a fost în final.
Așa că o să fiu eu, din nou, și de ziua mia, chiar dacă asta nu o să placă tuturor. Știi că nu mi-am sărbătorit niciodată ziua în felul în care și-o sărbătoresc oamenii? Cu mese întinse, petreceri, prieteni, cadouri, cabane? Niciodată. Uneori au venit ai mei în vizită, cu o floare, un tort, un cadou, o mărgea. M-am întrebat dacă mi-ar fi plăcut să am lîngă mine oameni care să îmi organizeze și mie, ca în filme, petreceri surpriză. Nu am reușit să îmi răspund la întrebarea asta. Adică, să fiu prințesă de ziua mia nu a însemnat, niciodată, asta. Azi știu ce mi-am dorit de cînd mă știu de ziua mia. Să fiu iubită. Dar iubită pe bune și lăsată să fiu eu. Așa ursuză și fără chef de musafiri, dar cu chef de mers în cîmpul înflorit, să stau să miros margaretele și iarba crudă și să privesc cerul de mai cu norii lui oiță. Cu chichițele și contradicțiile mele. Așa scindată între nevoia de a fi băgată în seamă și nevoia de a fi lăsată în pace, ambele în același timp.