A fost o vreme, în cealaltă viață a mea pe care nu o trăiam, ci căreia îi supraviețuiam, cînd toamna număram recăderile. Cînd eram draga tuturor psihiatrilor. Cînd depresia se furișa, odată cu răcoarea zilelor, și se instala în mine ca la ea acasă, fiindcă asta și eram: acasă pentru ea. Cînd zilele care mi se așterneau în față după septembrie îmi păreau sumbre, triste, prăfuite, deja trăite, deja purtate, tocite și peticite. Cînd nu vedeam nicio geană de lumină la orizont. Și dacă ar fi fost, nu eram pregătită să mă uit la ea și să o intrepretez drept ceea ce era. Aș fi considerat-o o amăgire, o Fata Morgana, menită să-mi provoace și mai multă suferință. Ăsta era set-up-ul meu mental, nu puteam altfel.
Azi am ieșit pe terasă, am stat în soarele blînd de septembrie cu ochii închiși, cu atenție la corpul meu așa cum experimentasem aseară, cînd am participat la cea mai faină ședință de yoga, pe o terasă-acoperiș la înălțime din centrul orașului, cu luminile apusului căzînd peste noi, cu norii alergînd pe cer așa cum aleargă emoțiile prin noi. Și am stat așa, nemișcată, să mă însoresc. Și cînd m-am gîndit la toamna care vine am simțit bucurie vie și curiozitate. Mi-am scanat mintea, inima și corpul și nu am găsit nicio urmă din tristețea de altă dată. Din anticiparea negativă. Nu mă sperie descompunerea naturii, fiindcă e un proces incredibil de frumos și mă va prinde în locuri minunate. Nu mă sperie frigul, căci e în mine o flacără așa de vie, o căldură așa de mare, acolo, în interior, încît nu am cum să mai îngheț de acuma. Nu am nicio idee cum va fi toamna asta și nici nu vreau să am. Îmi păstrez mintea și inima deschise, curioase. Cine ar fi putut anticipa anul trecut pe vremea asta ce căruță cu bucurii, cu călătorii, cu întîlniri extraordinare urma să se răstoarne peste mine odată cu publicarea romanului?
Lucrez la o nouă carte și nu știu ce va aduce cu ea. Încep niște școli. O iau pe un drum neexplorat cu entuziasm și interes viu pentru ce ar putea să îmi aducă. Nu fac scenarii. Le iau una cîte una, așa cum vin, fără să proiectez asupra lor vechile mele spaime. Dar știu, dinăuntru, din liniștea și bucuria pe care le simt în tot corpul, că e bun drumul ăsta. Că sunt în locul în care trebuie să fiu.
Și mă întorc spre femeia care ținea jurnalul acesta îngrozitor de toamnă cu compasiune. Nu a fost ușor să ajungă aici, dar a meritat tot efortul ăla. Din toamnele de atunci, păstrez doar fotografia asta, făcută pe un deal în cealaltă viață a mea, pe care nu o trăiam, ci căreia îi supraviețuiam.