butterfly effect – septembrie

septembrie 2015

Toamna se numără recăderile.

Am uitat să mai schimb pînă și patul. E drept că am dormit pînă de curînd afară. Dacă nu ar fi fie-mea să facă curat, ne-ar umple păduchii, că eu nu am energie nici să țin o mătură în mînă. Eu, compulsivă cu curățenia, îmi las cana de cafea nespălată în chiuvetă. Nu am deschis mașina de spălat vase de o lună și ceva. De mîncat, mănînc doar cînd îmi amintesc că trebuie să mănînc ca să nu mor. Am liste cu ce trebuie să fac, de ce anume să mă ocup, căci altfel aș uita, încîlcită în gînduri și tristețe cum sunt, și am multe proiecte. Peste o săptămînă trebuie să fiu, zilnic, pe o scenă, proaspătă. O să fiu. Și o să par vie.

Dar trebuie să admit, într-un final, că nu sunt bine deloc. Am zile în care parcă înot în vată. Mi s-au activat, de la ultimele vești și întîmplări, frici oribile.

Citesc Demonul Amiezii al lui Andrew Solomon și are un efect straniu asupra mea lectura despre oameni afundați în depresii atît de paralizante. Îmi amintește că eu am fost mereu funcțională, că am putut să mă ridic de fiecare dată, repede, că am avut puterea să trec peste lucruri de neînchipuit pentru alții, că sunt, chiar și așa rău cum sunt acum, on the motherfucker. Că nu îmi voi petrece viața luînd pastile cu pumnul, că mă știu bucura chiar și așa, căzută cum sunt, de multe lucruri. Că nu m-am lăsat niciodată acolo.

septembrie 2014

Aseară am fost invitată să vorbesc într-o emisiune despre depresie. Și mi-am amintit toate dinorfinele secretate de creierul meu, atîția amar de ani și am zîmbit. M-am uitat la mine. De sus. Eram exact în locul în care îmi doream să fiu. Cu capul pe umărul potrivit. Ca în scena aia din The eternal sunshine of the spotless mind, cînd Joel îi spune Clementinei: I’m so happy I could die right now, Clem. I am exactly where I want to be.

Și priveam către o toamnă frumoasă. A doua toamnă frumoasă din viața mea. Multe toamne din viața mea au venit cu recăderi, căci toamna se numără depresiile.

Tot ieri am avut de răspuns la întrebarea: dacă ai putea retrăi o zi, care ar fi aia? Și am stat și m-am gîndit. Am scobit în folderele memoriei. Și n-am găsit nicio zi pe care aș vrea să o retrăiesc. I’m done with the past. Zilele astea sunt deja trăite, lecțiile – învățate. Abia aștept să le trăiesc, însă, pe cele care vor veni.

Eram la Bacău cu puțin timp în urmă, într-o discuție foarte deschisă. Le spusesem oamenilor de la întîlnirea aia o mulțime de lucruri despre mine pe care nu le-am mai spus nicăieri altundeva. Iar cineva m-a întrebat, în spiritul aceluiași exercițiu de mai sus, dacă ar fi să șterg o întîmplare urîtă din trecutul meu, care m-a marcat și traumatizat, care ar fi aia? Și am derulat și atunci, pe repede înapoi, mi-au trecut prin față sumedenie de lucruri dureroase și foarte dureroase, dar, curios, nu am simțit nevoia să mă opresc asupra niciunuia. M-am gîndit că eu, cea de acum, sunt suma tuturor traumelor, alegerilor, întîmplărilor, greșelilor mele. Că oricît de înfiorătoare ar fi fost, ele m-au modelat drept cea care sunt azi. Un singur lucru dacă ar fi fost diferit, traiectoria mea ar fi fost alta – efectul fluture, iar eu nu aș mai fi azi unde și cine sunt. Și eu sunt, repet, exact acolo unde vreau să fiu. Nu aș schimba nimic și nu aș retrăi nimic.

Am în față o toamnă frumoasă. Mă uit în jurnal și zîmbesc.

septembrie 2003
„Azi a fost soare. M-a electrizat, am mers pe jos pînă la serviciu, am tras aer rece în piept și mi-am spus: what da fuck… I’ll get through…
Toată noaptea l-am visat pe răposatul. M-am trezit bulversată… Iar visul ăla, în care el nu murea. De data asta, am visat ca îl visez, era el, cu totul, așa cum l-am uitat deja. Și îmi doream să știu unde e, și îmi doream să ajung la el… Era iar rău și cînd m-am trezit mi-au trebuit minute bune să mă scutur de senzația cumplită…
Și totuși. Azi a fost soare. M-am simțit electrizată și într-un fel ciudat, puțin fericită. Ce bine că sunt eu. Ce bine că azi am tras cu mitraliera. Ce bine…”

septembrie 2004
„Durerea stă ghemuită în mine ca într-o colivie. Dacă aș avea cheia, dacă aș putea să descui ușa, să zboare din mine cu aripile larg deschise și apoi să o trîntesc, brusc.
Vreau să mă cred detașată, dar dacă sunt, de ce plec plîngînd pe străzi? De ce, cînd intru pe gangul casei simt nevoia subită și violentă de a fugi înapoi, pe străzi, să umblu pîna obosesc, pînă cad lată…
Îmi ramîn orele. Zilele.”

septembrie 2006

„Sfîrșit de septembrie iar. Parcă ieri scriam despre o altă toamnă metastazică, în care totul durea. Zilele trecute m-a izbit din nou asemănarea dintre toate toamnele din viața mea.
Anul ăsta e special. Cea mare e la școală. Mă uit în oglindă: sunt la fel, ca întotdeauna. Culoarea părului, poate. Acum sunt blondă… Umblu cu cioara vopsită. Nu am riduri, nu par îmbătrînită, dar îmbătrînesc. Mă îngrozește că într-o zi o să număr 35, 36…
Sunt egoistă. Vreau să îmi văd copiii mari, dar nu vreau sa îmbătrînesc… nu vreau să îmbătrînesc…”

septembrie 2007

„E toamnă, așa cum îmi place mie, cu pastel în păduri. Nu am timp de hălăduit prin natură, dar trag cu ochiul cînd alerg pentru muncă.

Îmi place toamna asta colorată, îmi picură liniște în mintea agitată. Reușesc uneori să mă bucur cîteva secunde, să uit că sunt o femeie singură, cu copii, cu probleme la serviciu, fără nimeni să mă susțină, fără casă, fără mașină… Îmi vine să rîd cînd mă gîndesc că dacă aș conștientiza cît de complicată mi-e situația ar trebui sa îmi iau cîmpii. Dar nu o fac…

Mă tem de iarnă, de boli, de tusea celei mici. Ah, trăiesc făcînd slalom printre spaime…”

septembrie 2009

„Weekendul ăsta nu am ieșit din casă nici măcar să cumpăr pîine. Am scos nasul de cîteva ori pe terasă, unde am fumat rapid, înfrigurată, înfofolită în pătura mea croșetată, multicoloră, cîte o țigară. Frig și umed și ceață.

Am stat, învelită ca un cocon, în căldura moale a casei. M-am uitat la filme, unul după altul, pînă m-a lăsat vederea.

Apoi am citit un pic, să mi-o odihnesc. Apoi mi-am mai pus un film.

Weekendul ăsta l-am găzduit pe Alec. Pe care nu l-am văzut pe îndelete de 8 ani.

Alec e la fel ca acum 11 ani cînd ne făceam praf în vamă. Am vorbit pînă tîrziu, în noapte, cu sentimentul că oamenii mișto, la care ții, care nu se mai fabrică, cum ar zice Alec, nu se schimbă niciodată.

Alec și mary și jane, și Vama, și eclipsa și aproape-înecatul, și the son of the preacherman, și vila din Eforie, și terasa lui Dani, de pe bloc, unde fumam și vedeam nori de vată de zahăr. Parcă m-am întors în timp. Parcă am avut iar douăjdeani. A venit și son of the preacherman la o cafea. Cu ochii lui roșii, apoși de la conjuctivită și chelia pe care o avea și atunci. Son of the preacherman e la fel, numai că are 2 copii. Și un chopper. What motorcycle is this? It’s a chopper, baby. Who’s chopper is it? Zed’s. Who’s zed? Zed’s dead, baby, Zed’s dead.

Alec s-a jucat cu cea mică monopoly pe podele, în timp ce eu, cufundată în canapea, vizionam filme sau citeam. Au povestit despre copacul cu agrafe și despre Hannah Montana și s-au împrietenit. Alec a gătit lasagna și a băut vin roșu. Apoi, tîrziu, au venit amîndoi să ne uităm împreună la Boogie, iar aia mică a adormit cu capul pe mine.

În timp ce Alec o învăța pe fiică-mea să facă avioane și coifuri, eu mă gîndeam ce aproape e scena asta de una de familie.

Doar că Alec e doar un prieten. Unul extrem de drag.

Aia mică a dormit la mine în cameră, fericită că vizita lui Alec îi procură și această bucurie pe care o vînează demult, lăfăindu-se în patul meu, dîndu-mi picioare în somn, în timp ce Alec a sforăit între păpuși, urși uriași de pluș, rochițe și pantofiori roz de Barbie și creioane multicolore.

Apoi Alec a plecat, înapoi în viața lui. Eu m-am trezit cu soare și culori de toamnă în retină și suflet. Mi-am băut cafeaua în razele molcome ale soarelui placid și cu ghidușa zburdînd a grevă pe lîngă mine.

Așa cum știam că o va face, toamna a colorat pădurea, de jur împrejur… în dreapta terasei, preț de o uitătură, munții se îmbină într-un V delicat, ca pubisul unei virgine. Numai culori, de jur împrejur.

Încă o toamnă.”