Dis-de-dimineață, cînd a sunat alarma, mi-a luat niște secunde lungi să înțeleg unde sunt, de ce se aude ciripit de păsări și nu foșnet de valuri, de ce trebuie să mă trezesc și mai ales că trebuie – ah, cît urăsc acest trebuie!- să mă duc la muncă. (cînd pe strada mea în fiecare zi e sîmbătă)
Două săptămîni, deși păreau multă vreme, au alergat 200 de metri garduri și m-am trezit pe drum înapoi, cu ciudă și obidă. Acum sunt depresivă și nu mă pot readapta nicicum, nu mă gîndesc decît cum să mă fofilez și să mai plec iar pe undeva.
A fost și liniște și foială, și soare și nori, și plajă și citit, și plimbare și zacere. Au venit la mine oameni încontinuu, care au vrut să mă vadă și cu care am băut cîte o limonadă, măcar. Am înregistrat chiar și o emisiune pentru Neptun Tv cărora le promisesem și care mă așteptau de două luni să ajung la mare. Echipa a venit pînă în 2 mai în prima săptămînă, într-o zi cu nori și ploaie, iar emisiunea a fost difuzată săptămâna trecută și poate fi vizionată aici.
Nu am scris prea mult, mi-am permis luxul ăsta, de lene, ca să fiu sinceră și de relaxare prea mare în cap. Am reușit să citesc cîteva cărți, vreo cinci. Pe a șasea nu am terminat-o, fiindcă mereu s-a găsit ceva de făcut, pînă și în vacanță…
Am făcut o excursie de o zi la vecinii cu ceafa lată și am descoperit și redescoperit cîteva locuri minunate, la Krapetz, Tulenovo, Kaliakra și bineînțeles, Balcic, pe care pur și simplu nu am norocul să îl văd pe soare. De 1 mai cînd am fost, a fost înnorat neîntrerupt, iar acum ploua torențial.
Două săptămîni închegate la mare m-au scos complet din circuit. Și mi-au înrădăcinat și mai tare ideea că am muncit suficient pentru alții, e timpul să mă gîndesc la mine. Pe plaja micului golf erau o mulțime de oameni care își petrec întreaga vară, în cort sau căsuțe, pe malul mării. Am plecat de acolo fără să reușesc să înțeleg eu de ce nu fac parte dintre ei.
Lucrurile îmi sunt foarte clare în minte. În perioada următoare trebuie să găsesc soluția pentru a renunța la jobul prost plătit și cronofag care îmi ține viața și creativitatea ocupate. 8-9 ore din zi, în care aș putea scrie, citi, învăța. Îmi trebuie fie un job de acasă, fie o cale de a monetiza ceea ce fac deja, fie o altă soluție, pe care nu am găsit-o încă. Dacă aveți idei, nu ezitați să mi le spuneți. Trece viața pe lîngă mine, timpul în care aș putea scrie, iar eu sunt ocupată la birou. Simt că îmi pun viața în paranteze cînd sunt la muncă. Toată viața am fost sclav, am muncit între 10 și 15 ore pe zi, weekenduri, nopți, ca să am cu ce îmi plăti facturile. Nu m-au interesat banii, prietenii mei m-au admonestat mereu pentru lipsa mea de interes față de lucrurile materiale. Asta nu o să se schimbe niciodată însă acum știu că trebuie să trag de mine să reușesc să mă întrețin, cu tot cu cei doi copii, din scris sau ceva asemănător, care să îmi aducă libertatea de care am nevoie. Primul pas e că am conștientizat. Nu mai reușesc să înțeleg de ce trebuie să fac parte dintr-un sistem de tip neo-sclavagist în care mă simt sufocată și care nu mi se potrivește deloc. Și știu că am curajul și forța să rup cercul ăsta vicios în care pierd trei sferturi din zi alergînd ca să cîștig o brumă de bani pe care îi socotesc apoi la ultimul leu ca să plătesc facturi și mîncare, iar cînd rămîne ceva, lucruri de care nu am cu adevărat nevoie. Două săptămîni de stat pe plajă, cu multe zile la cort, mi-au limpezit și mai tare credința că e nevoie de foarte puțin cu adevărat ca să fii fericit și liniștit. Că alergăm stupid după bani cu care ne luăm chestii de care nu avem nevoie și fără de care putem trăi liniștiți, plătim rate ca să avem mașini mai frumoase ca ale celorlalți, poșete și pantofi mai scumpi, telefoane și tablete mai performante, vacanțe mai costisitoare și luxoase, fotografii mai reușite de pus pe facebook. Suntem sclavii propriilor noastre dorințe, care nici măcar nu sunt ale noastre, ci ne sunt inoculate de reclame, de strălucirea falsă a vitrinelor sau a internetului-vitrină. Cînd îți speli mintea de toate astea – eu la teve nu mă mai uit de ani buni – nu mai simți nevoia să cumperi compulsiv lucuri, să deții, să posezi. Iar eu, de cînd mă știu, nu am vrut să am, ci să fiu.
Universule, Bunuțule, hai că nu cer mare lucru și promit să dau mult înapoi! Trage un pic de tine, te rog frumos!
