A urcat în ultimul autobuz din seara aia cu căștile în urechi, neatentă, și s-a trîntit pe primul loc, fără să îl observe pe rockerul blond de pe celălalt scaun. Și-a scuturat părul lung, vopsit ombre, la fel de neglijent precum urcase.
– Mulțumesc, a auzit înșurubîndu-se reproșul de pe scaunul învecinat.
Abia atunci a catadicsit să-l privească pe tînărul de lîngă ea. Avea părul lung și niște ochi foarte frumoși. La naiba, era drăguț cu totul, iar lîngă geam ținea un skate cu o mînă. Ah, ce mișto e, și-a zis în gînd, cum de nu l-am observat?
– Scuze?!, a bîiguit, cu voce tare.
– Părul, a șoptit el, zîmbind, fixînd-o cu privirea.
– Nu mi-am dat seama, pardon, i-a răspuns ea cu cel mai seducător zîmbet exersat îndelung în selfie-uri și oglindă.
Era frumoasă și știa exact cît e de frumoasă. Genul ăla de frumusețe care ți se înfige-n cap, care te uluiește, de la care nu-ți mai poți lua ochii. Care te face să te-ntrebi cum a nimerit Dumnezeu (sau, mă rog, mă-sa) combinația perfectă de trăsături, culori, linii și forme.
El continua să se holbeze indiscret la ea, ea se prefăcea indiferentă, cu ochii în geam și căștile înfundate în urechi, ascultînd System of a down. A simțit, deodată, cum una dintre căști îi alunecă din ureche. A întors capul – el i-o scosese discret și și-o băgase în a lui, pasămite ca să vadă ce ascultă. Rockerul zîmbea mulțumit, iar ea începu să se simtă foarte stînjenită. Merseră așa, preț de două stații, unul lîngă celălalt, ascultînd aceeași melodie, la aceeași pereche de căști, care îi obliga să stea mai apropiați decît s-ar fi cuvenit.
– Pînă unde mergi?, a întrebat el, timid.
– Pînă la capăt. Tu?
– Ghici!
– La asta?
– Nu!
– La următoarea?
– Nu.
– Tot la capăt?
– Aham. Și a zîmbit, iar.
Ciudat, și-a zis ea, în gînd. Nu l-am văzut niciodată prin cartier. L-aș fi remarcat sotto!
Nu și-au mai spus nimic, au stat așa, foarte conștienți unul de prezența celuilalt. Autobuzul a ajuns neașteptat de repede la capăt și au coborît în noaptea de afară. Au rămas o clipă pe trotuar, stingheri. El și-a pus skate-ul în picioare.
– Adevărul e că ar fi trebuit să cobor trei stații mai jos, a zis, iar ea a jurat că-l vede roșind, deși era întuneric afară.
Omg, omg, cît de romantic!, a jubilat ea, în gînd. Și acum, acum ce fac?
– Poate ne mai întîlnim… întîmplător, în autobuz. Mi-ar face mare plăcere! Și a dispărut, pe skate, cu pletele blonde în vîntul nopții.
Ea a urcat spre casă, cu inima bătîndu-i cu putere. În casă, părinții se uitau la un film.
– Mama, oprește, trebuie să-ți povestesc cea mai romantică chestie care mi s-a întîmplat vreodată! Cred că m-am îndrăgostit și nu cred că mai am cum să mai dau vreodată de el! Mamaaa, nici nu știu cum îl cheamă!
Mamaaa, e hopeless crush!
(* după o întîmplare adevărată, ce a avut loc aseară în 31, cu fie-mea mică în rolul principal)