Cele mai frumoase vacanțe ale mele au fost alea în care am fost singură. Singură. Am împachetat și am plecat. Uneori aproape, alteori departe, pînă dincolo de ocean.
În urmă cu 8 ani m-am înamorat de Grecia. Bine, mint. Cu 9, cînd un bărbat de care eram nespus de îndrăgostită a fugit cu mine pînă acolo, mi-a relevat-o scurt și m-a lăsat cu ochii în soarele mediteranean. Un an mai tîrziu, am decis să plec singură, la îndemnul terapeutei mele, să o regăsesc și să mă regăsesc. Mi-au reușit impecabil ambele intenții, credeam, deși acum cînd recitesc ce scriam atunci îmi vine să mă iau singură în brațe, într-atît de vulnerabilă îmi pare femeiușca ce a scris cuvintele alea stîngace. Din vacanța aia am o amintire hazlie și duioasă, în același timp, o poveste despre cum am pus eu umărul la desăvîrșirea unui tînăr macedonean din Skopje care o să mă țină minte toată viața lui. Povestea o găsiți aici.
Nu am scris atunci despre asta, prea preocupată să mă sondez cum eram. Atît mi-a rămas negru pe alb, de acum 8 ani.
(jurnal, aprilie 2006)
Elada. Sithonia. Akti Elia.
Kalimera, mă salută în fiecare dimineață chelnerii, în restaurantul unde cobor sa îmi iau micul dejun și cîteodată cina. E unul mai ales, care m-a întrebat de unde sunt, dacă I’m here with bussines or holiday or my boyfriend left me. Aici, în hotel, personalul mă privește fie cu admirație, fie cu condescendență. Nu înțelege nimeni ce dracu’ caut, femeie singură, bîntuind cu căștile infundate în urechi, si ochelarii de soare pe ochi, fără să mă uit în stînga sau dreapta, fără să caut companie, fugind parcă de tot. Poate asta fac, fug.
Mi-e bine cu mine. O senzație nouă. Am momente în care mă invadează fericirea. Fericire adevărată, genuină: un miros în aer, un apus de soare pe Akti Elia, în timp ce Dido îmi cîntă în timpane: „where I can watch the sunset, and take my time, take all my time..”
Iau masa la taverna de lîngă piscină. Apa curge pe lîngă mine și amețesc de cîteva ori, îmi pierd echilibrul. La mesele de pe langă piscină stau ciorchini băieți tineri. Nu au mai mult de 22 de ani, nici unul. Aflu cîteva zile mai tîrziu că sunt de la colegiul european din Skopje și că cred că sunt cea mai mișto femeie din hotel.
Eu citesc. Citesc Zorba grecul și zîmbesc. Mi se face dor să ajung în insule. Apoi descopăr lagunele albastre și tavernele din porturi și înteleg că Grecia lui Kazantzakis e asta. Aici, sau pe insule. Iată-mă pe o terasă din port, înghițind voinicește o caracatiță ale cărei tentacule sunt încă intacte. Și îmi place! Rîd singură de mine. Apoi încerc calamari, midii, pești, smîntană de capră cu miere neagră, sithoniană. Mă îndrăgostesc iremediabil de mîncarea grecească, de ritualul unei mese, de vinurile dulci servite alături de felurile simple pe care chelnerii le aduc în doar cateva minute dupa ce le-ai comandat. De blîndețea și bunătatea chipurilor lor.
Aici, aerul miroase a miere. Mă scald în soarele mediteranean și apoi și în mare. Mă plimb pe plajă. Muzica îmi picură dulce în cap și eu privesc stîncile ce se scaldă în apele incredibil, neverosimil de limpezi. Aud un zgomot, sting mp3playerul și lacrimile îmi țîșnesc ca într-un desen animat. La cîteva zeci de metri de mine, cîțiva delfini se joacă și cînta. Eu stau împietrită, dar sufletul meu li se alătură și, minute de-a rîndul, cît ține spectacolul, se joacă lîngă ei, fericit, în timp ce retina siderată se chinuie să rețină imaginile neașteptate. Îmi spun: sunt eu, aici, singură în paradis, iar delfinii ăștia sunt reali, apa infinit albăstruie e reală, apusul ăsta de soare ce colorează cerul e și el real iar eu sunt fericită, cu adevărat fericită, deși sunt singură și nu am cui împărtași toate astea. Oau.
Singurătatea îmi priește. Mă simt frumoasă, bronzată, sigură pe mine. Orice temeri am avut în prima zi au dispărut ca ceata de delfini, în larg. Mă plimb pe aleile hotelului și totul mă bucură. Verdele crud și proaspăt al gazonului, tuns la milimetru, un foișor de lemn unde mă așez să citesc, vilele acoperite de iederă, micuța biserică de piatră pe lîngă care trec de cîte ori ies din cameră și unde aprind cîteva lumînări și mă rog, într-una din seri. Camera și terasa ei uriașă, de unde îmi zîmbește livada de maslini. Faleza cu pinii și treptele săpate în piatră unde mă plimb n fiecare seara. Piscina cu palmieri. Aerul. Cerul și puzderia de stele. Vîntulețul cald care mă înfioară noaptea cînd mă plimb.
Nu meditez. Nu mă gîndesc la nimic. Îmi sun copiii să îmi ostoiesc dorul și grija și atît.
Mașina rulează lin pe autostrada către Thessaloniki. O curbă, vîrful unui deal și iată-l. Colinele verzi, cu vile albe, strălucind sub soarele bland. Bătrînul oraș mediteraneean își scaldă picioarele obosite în marea nemișcată. Nici un val nu pare să lingă țărmurile. Aici, în urmă cu un an, eram nemijlocit fericită, cu el. Acum inspectez locurile cu ochi de turist, încercînd să eludez amintirile. Nu prea îmi iese, ce să zic.
Fac shopping în mall-ul imens, frustrant. Cadouri pentru toată lumea, cîte ceva pt mine. Ultima masa tipic grecească, pe o terasă din centrul Salonicului, înghițită bucățică cu bucățică cu regretul că e ultima. O să îmi fie tare dor de mîncarea asta, îmi spun.