M-am dus la ședința cu părinții a fie-mii aproape bacalaureate și mi-am amintit rîzînd de un text scris acum mulți ani, prin 2010 cred, fie-mea era încă în gimnaziu. (Ăsta.) L-am recitit și iar m-a izbit ce discutam azi la masă cu o femeie foarte mișto și unul dintre cei mai rezolvați psihic oameni pe care i-am întîlnit: mi-a pierit furia și impetuozitatea de la atîta lucru cu sinele. Am ajuns să empatizez și să privesc cu compasiune și înțelegere toate hoaștele de altă dată, toți nenorociții și nasoii de cîndva, răii, ipocriții, pe toți, frate. Mă uit prin ei ca Neo prin Matrix, văd coduri psihologice extrem de ușor de descifrat, fac clickuri instant și îmi zic: of, sărmanul/sărmana, cîtă durere reprimată e acolo, ce umbre neacceptate dincolo, ce traumă nasoală nerezolvată etc. Și nu mă mai pot supăra pe ei, nu mă mai pot nici enerva ca altădată. Uneori mi se face dor de inconștiența cu care mă puteam face foc și pară, sufla flăcări pe nări și elibera presiune. Sigur, acum nu mai resimt presiunea de altădată, dar tot mi se face dor. Ou sont les nerfs d’antan? Poate ar trebui să schimb și numele blogului, deși niciodată nu a fost vorba în el de nervi dintr-aceia.
Partea bună în conștientizarea, în trezirea asta, este aia că nu mai prea poți fi abuzat. Recunoști tiparele, toxicitatea, și chiar dacă poți înțelege cum a ajuns abuzatorul așa, nu mai stai să o iei pe coajă. Iar abuzatori sunt peste tot, oameni toxici, așijderea. Înțelegi că nu e despre tine comportamentul lor și, foarte important, te retragi. Pui limite, bariere, te protejezi, te pui pe primul loc.
Partea proastă e că empatizezi extraordinar de ușor, neuronii-oglindă încep să funcționeze la capacitate maximă, vezi numai durere în jur și nu poți rămîne indiferent la ea. Este îngrozitor de multă durere peste tot, în fiecare om pe care îl întîlnim, dincolo de măști, de negări, e durere peste durere peste durere. Scriam odată că sunt rîuri de sînge nevăzut în lume, iar acum parcă încep să îl văd tot mai clar.
Altă parte proastă e că e dificil să mai porți conversații și să ai relații cu oameni care se neagă pe ei, cu oameni refulați, cu oameni care nu renunță la măști, cu oameni plini de furie – nerezolvații psihic, vorba fie-mii.
Și, în sfîrșit, o altă parte foarte mișto e că începi să te aduni cu tot mai mulți din ăștilalții, conștienți că rahatul e în ei și nu în afara lor, deciși să se scufunde în propriile haznale, să schimbe ceva, să facă ceva pentru sine. Iar cînd ăia sunt partenerul tău, mama ta, prietena ta, știi că ești pe drumul ăla greu, dar bun.
Mi-e tot mai clar că, dacă oamenii nu s-ar teme atît să fie vulnerabili, dacă și-ar purta vulnerabilitatea cu demnitate, am reuși cu toții să fim mai buni cu noi înșine și unii cu alții. Experiența mea personală, dar și experiența terapiei de grup îmi arată încontinuu asta: odată lăsate măștile jos, acceptarea vine natural, pentru că, dezgoliți de mecanismele știute de apărare, suntem cu toții la fel. Plini de durere, de traume, de spaime, neiubiți, neacceptați, nerespectați. Am crescut în aceeași vale a plîngerii – avem nevoi și probleme similare. Nu suntem bine niciunii, facem fiecare ce putem să ne ținem la suprafață și să păstrăm aparența că suntem bine. Familiile ni-s perfecte, iote ce poze mișto avem pă febe, pe bloguri suntem mame perfecte, soții minunate și soți senzaționali, pînă și defectele ni le prezentăm ca pe niște calități, vacanțele – exotice și nemaipomenite.
Suntem bine, urlăm, dar ne curge sîngele durerii din toate orificiile.