Asară am primit o leapșă video. Una umanitară, în care trebuia să donez 2 euro pentru fundația Salvați Copiii cu un sms la 8833, să mă filmez și s-o dau mai departe. Drept care mi-am pus telefonul spart recent în meclă, am donat și am bîguit, vreme de 29 de secunde întregi, care e treaba cu leapșa asta. Și jap, am publicat pe Facebook, cum trebuia să fac. Mbon. Eu pe pagina personală de Fb am lista plină de prieteni, adică 5000 de capete furajate, plus vreo 6000 de followeri, adică un reach bun pentru o treabă umanitară. Dacă 10% ar fi reacționat la îndemnul meu și ar fi donat, se cheamă că făceam o treabă bună.
În vreo oră, video-ul avea vreo mie de vizualizări. Și maximum 30 de likeuri. Pînă de dimineață, avea dublu vizualizări și dublu likeuri. Adică aproape 2000 views și vreo 70 like. Am stat și m-am întrebat qvasiretoric care e treaba cu diferența asta uriașă. Și care sunt șansele, dacă nu au pus mîna pe click să dea un like, să puie pe telefon să dea un sms și să cheltuie 2 euro întregi! Și de ce s-au uitat atîția la un video în care nu își arată nimeni țîțele, chiloții, nu zice nimeni nimic amuzant. Oare au vrut să vadă dacă am vreun coș sau a bad hair day? Dacă sunt plină de riduri, obosită și încercănată, în timp ce pozele mele sunt toate fotoșopate?
În mediul ăsta real de virtual care e Facebook, likeul este un statement public. Înseamnă că am fost acolo, am văzut, am luat act, mi-a plăcut ceva sau măcar o parte din ce a vrut cel care a postat un anume lucru să transmită. Și aici mă refer la chestiile mai serioase care chiar transmit ceva, nu la poze cu pisici, cîini și bebeluși cu fundă sau fund gol. Personal, de cîte ori mă interesează ceva și am timp să mă aplec asupra lui – un articol, o fotografie, un video, whatever – semnalizez printr-un like. Ca să știe ăla că am fost pe acolo. Să trec și să mă prefac că nu am văzut mi se pare ipocrit și laș.
Acum, dacă Fb nu ar fi avut opțiunea să vezi cîte vizualizări are un video, nu aș fi știut că aproape 2000 de oameni și-au vîrît nasul în casa mea. I-aș fi luat de buni doar pe ăia 70 care au și bătut la ușă. Restul au intrat tiptil, pe furiș. Numesc asta onanism virtual. Iată că în 2015, omul obișnuit are posibilitatea să devină the invisible man, e drept că într-un spațiu virtual, însă nu mai puțin real și reprezentativ, totuși.
Cunosc o mulțime de inviziblăi din ăștia. Îmi amintesc de tipul ăla pe care îl vedeam cînd mergeam la liceu și care stătea pe străduța îngustă și se masturba rînjind dement. Părea inofensiv, că nu agresa fizic pe nimeni, dar nu era. Tot așa, în spațiul virtual, sunt mulțime de voyeuri care nu lasă niciodată niciun semn că ar trece pe acolo, dar care știu mai bine ca tine ce faci sau ce lași să se vadă că faci.
Mă tot întîlnesc, în viața reală, cu oameni care știu tot ce am scris pe blog, pe Fb sau în cărțile mele. Ce parfum folosesc – fiindcă am scris cîndva într-un comentariu, ce marcă de mașină am – tot dintr-un comentariu. Descopăr într-o conversație deampicioarelea, pe stradă, că insul/insa e la curent cu absolut tot și stau și mă minunez pe interior. Cum gurița și gîtlejul și alte părți extrem de anatomice ale mămicii lu’ matale, care de fapt e o doamnă, că nu am văzut în viața mea un like de la tine, nici măcar că suntem prieteni nu știam. De unde interesul ăsta nesănătos și bine ascuns sub lipsa oricărei interacțiuni virtuale?
Duamne ferește, nu vreau să insinuez că tot ce fac eu sau alții merită interacțiune și apreciere. Departe de mine gîndul aista. Mi-ar plăcea să introducă drăguțul de Mark un buton de unlike, deși neasumații tot invizibili vor trece, nu o să aibă sînge în instalație să își exprime public dezaprobarea. Ioi și cu cîte unfrienduri s-ar lăsa, ploaie! Dar mno, pentru asta e nevoie să ai minimum o boașă la purtător. Ori onanistul virtual, voyeurul, este un tip complet neasumat. Nimic neobișnuit, e plină lumea de ei. Și, probabil, cu foarte mult timp liber. Genul care știe exact ce probleme au alții dar nicio idee despre cît de grave sunt ale lui. Mă dezgustă teribil.
Și acum, hai unfriend de aici, invizibililor!