Vede tot mai rău, abia dacă ne mai zărește. Ne întîmpină în picioare, deși picioarele ei betege îi dau cele mai mari bătăi de cap. Prima îi sare de gît aia mică: ce frumoasă și tînără ești, maică!, îi zice, măsurînd-o cu ochii ei bolnavi de sus pînă jos. Urmez eu. De mine rîde, hîtru: tu ești numa’ frumoasă! Da ha mare unde e? Are teză, nu a putut veni, că învață, dar uite, te pup eu din partea ei… Lasă, să îi ajute Mniezo. Auzi, da’ la ce școală umblă, mamă? La Arte, ai uitat? Am uitat, că-s babă. Tu, maică, da explică-mi, ce sunt artele astea, că eu nu pricep bine. Ce să fie, mamă-mare, pictează, sculptează, modelează în lut, asta face ea la școală, exersează să fie artistă. Ohoo, păi asta e meserie bănoasă, de domn, de om învățat!, face cu ochii mari femeia care nu a apucat să facă școală, că a început războiul și a rămas neînvățată. Nu e așa bănoasă, mamă-mare, dar e frumoasă, și ea e talentată.
Se uită la mine că butonez pe telefon, îi transmit fie-mii ce zice străbunică-sa. Îi trimite o poză. I-o arăt. Calcă-vă nevoia, toate helea le vedeți pe telefonul ăla. Are și mă-ta feisburg din ăla, toată ziua numa cu el e, cine o mai fi scornit și asta, auzi, feisburg! Mi-o arătat și mie, că o vede pe fata lu’ Maricica din Italia, vede toate nunțile, toate pozele. Ce e feisburg, mamă-mare, o întărît, curioasă cum își reprezintă bunică-mea de 88 de ani unealta asta care a intrat atît de adînc în viețile nepoților și strănepoților, ba chiar și a copiilor ei. Să știi că nu sunt nici eu chiar așa de proastă, am înțăles ce e cu feisburgu, e telefonul ăla cu ecran mare. Pe o parte e telefon, pe cealaltă parte feisburg, nu e așa? Așa e, mamă-mare. Adică nu e chiar televizor, e mai mult calculator, zic bine, mamă? Călca-l-ar nevoia, cum le știe pe toate, cine o scornit și asta, că mă-ta în fiecare seară nu se mai uită la televizor stă numai să vadă ce dă pe feisburg. Toate helea le află de acolo și îmi zice și mie.
Rîde. Eu mor de dragul ei. O mîngîi, mă mîngîie înapoi. Se întristează, apoi. Știu ce urmează, aceeași discuție de dinaintea fiecărui Crăciun: auzi, mamă, anul ăsta de Crăciun se fac 24 de ani de cînd sunt văduvă. E greu, să știi. E foarte greu. Dă din cap, închide ochii slăbiți. Mi-l amintesc perfect pe tata-mare întins pe catafalc în camera bună de sus, aia cu carpeta cu cerbi și poza de la nunta lor, retușată de fotograf. Veniseră oamenii – bărbații adică – să-l colinde, corul bisericii. Aveam 14 ani și nu am vărsat nici măcar o lacrimă. Mai tîrziu, mama mare mi-a reproșat că nu l-am plăcut deloc pe tata mare, că nu l-am plîns deloc. Eram prea mică ca să știu și să-i pot explica cît eram de împietrită atunci, cum că fusese un mecanism de apărare, că îl vedeam ducîndu-se pe singurul bărbat din viața mea de copil care mă iubise și protejase. Că mă temeam că nu va mai avea cine mă apăra. Da’ pe mine o să mă plîngi?, mă întrebase atunci și în anii care urmaseră. Și nu știusem niciodată să îi spun cît de tare mă va durea cînd se va duce. M-am întrebat de multe ori dacă o iubesc atît de mult fiindcă o urîse tata așa de tare, să-i fac în ciudă sau, pur și simplu, fiindcă era singura ființă din partea căreia simțisem iubire necondiționată atunci cînd aș fi avut atît de multă nevoie de ea. Mama-mare, care locuia o cameră mai departe de mine, dar care nu avea voie să se așeze la masă cu noi sau să folosească aceeași baie.
Oftează. Uite că nu am mai murit și eu. Acum, nu o să mor chiar acu, să vă stric sărbătorile, oi dudui moartea pînă după… Rîde iar. Tresar – uitasem cum spune ea a dudui la a alunga. Notez. Ia stai să facem niște poze, dacă te grăbești așa de tare să mergi în deal, să am și eu poze cu tine vie, că după ce mori, nu te mai pozez. Aoleo, și ce faci cu ele, le pui pe feisburg, nu îți e rușine cu o babă ca mine, să mă vază și să mă rîză toți? Nu mi-e rușine, mamă-mare. Ești bestială. Ești cea mai tare mamă-mare de pe feisburg și altminteri.