Fotografiile cu ducesa de Cambridge și cel de-al treilea copil, la șapte ore după naștere, deși nu difereau deloc de cele făcute la primii doi, au scos iar vulpile demonii, pardon, iepurii din femeile românce și nu numai. Mi-au trecut pe sub ochi sute de postări și comentarii, care de care mai răutăcioase și mai ironice sau pline de o falsă compasiune (săraca, e obligată să facă asta, iar ea pe interior e leșinată și își dorește altceva. Or, e suficient să te uiți la cum zîmbește și să știi că astfel de zîmbete nu pot fi forțate. Am scris aici despre zîmbetul Duchenne). Foarte puține admirative simplu, fără invidie la pachet. Nu suntem două la fel și există femei cu experiențe complet diferite de ale noastre, ar fi de bun simț să le lăsăm să și le trăiască: eu am născut în două ore, fără epiziotomie, ambii copii, am fost în picioare după încă o oră, duș, aranjat, îmbrăcat frumos, coborît la vizită. Asta nu înseamnă că mă aștept ca toate femeile să fi născut la fel. O viață sănătoasă, cu sport, așa cum duce Kate, poate duce la astfel de nașteri. Sau nu. Repet, suntem diferite. Suportăm diferit durerea, avem relații diferite cu corpul nostru. Iar asta se vede mai ales în astfel de reacții. Fiindcă aceste reacții, de răutate, invidie, sarcasm, falsă compasiune, toate ascund în spate relații defectuoase (de cele mai multe ori inconștiente în mare măsură) cu propriile noastre corpuri. Este îngrozitor de multă durere și neacceptare în relațiile femeilor cu corpurile lor, iar ele ies la suprafață cum reușesc, și prin astfel de reacții, dar și prin alte tipuri de comportamente nesănătoase.
Obișnuiam să cred că toată lumea e mai în acceptare cu propria înfățișare decît mine. Că toate celelalte femei se simt mai bine în pielea lor. Mă uitam în jur și vedeam femei ce păreau în mare confort cu felul în care arătau. Le bănuiam mai ales pe cele care afișau neglijență față de propriul look de acceptare și siguranță de sine. Eu, care nu mă plăceam deloc și mereu căutam să fiu aranjată (mulți ani a fost în fișa postului asta, însă nu m-a deranjat deloc, dimpotrivă), fără ojă sărită, fără rădăcini nevopsite, mereu epilată și cu părul curat, eu trebuie că aveam una dintre cele mai proaste relații cu exteriorul meu, gîndeam.
Apoi a venit experiența terapiei de grup. În mai multe grupuri, cu femei diferite, de-a lungul anilor. Inevitabil, am ajuns la tema relației cu exteriorul nostru. Cu exerciții menite să ne releve cît de bine sau de rău ne poziționăm față de corpul nostru, care ne suportă în fiecare zi. În acele exerciții am înțeles ce lupt grele dăm fiecare dintre noi cu noi însene. Că cu cît pare mai nepăsătoare și mai neglijentă cu propria înfățișare o femeie, cu atît mai mare e durerea și neacceptarea. Nu, femeile care păreau că nu doi bani pe cum arată, care nu se machiau, se îmbrăcau cu ce apucau, își neglijau silueta, nu erau deloc în acceptarea pe care o bănuiam eu. Erau într-un război teribil cu ele însele, trăiau în rușine și ură de sine, și-ar fi modificat 80% -90% din felul în care arătau dacă ar fi avut cum, sufereau și le era extrem de greu să ducă la capăt un exercițiu cum era acela de a defila în fața colegelor, fiindcă nu suportau să se știe privite. Se disprețuiau și nu considerau că merită să facă vreun efort să arate mai bine sau erau atît de copleșite de scîrbă că nu mai aveau putere. Așa că afișau o falsă nepăsare, pentru a putea ieși în lume. A fost un mare șoc. Și o mare lecție pentru mine. Credeam că eu am o problemă cu înfățișarea mea, însă am reușit, cu ajutorul terapiei, să fac pace și să încep să fiu recunoscătoare pentru corpul meu, să nu mai văd faptul că îl îngrijesc ca pe o problemă, ci ca pe un lucru normal – trăiesc în el, e firesc să-l onorez avînd grijă să fie în cea mai bună formă. Încet, am început să văd și să înțeleg că oriunde este ostentație, e și suferință și inadecvare. Și că orice formă de exagerare ascunde un dezechilibru. La polul opus sunt cele care nu ies nici pe hol nemachiate sau nu apar nici în fața soțului fără rimel, tot o exagerare. Povestea cu ostentația, cu exageratul, în orice direcție, este că ascunde nevoia noastră cea mai importantă, cu care venim pe lume și trăim toată viața noastră: de a fi acceptați și iubiți exact așa cum suntem. Iar asta nu se întîmplă, așa că ajungem să nu ne mai acceptăm nici noi. Mai întîi avem nevoie de asta de la mama, apoi nevoia se extinde la grupuri tot mai mari. Și cu cît întîmpinăm comportamente care ne dau de înțeles că nu suntem destul de buni și de frumoși pentru a fi acceptați și iubiți așa cum suntem, cu atît născocim inconștient mecanisme de apărare care să ne ferească de durerea de a simți asta. Ostentația este unul dintre ele. Întotdeauna, în orice situația, ostentația este un mecanism de apărare. Critica celorlalți e alt mecanism și se naște din critica îngrozitoare la care ne supunem mereu noi pe noi. Sarcasmul e tot un mecanism de apărare, o mască a inadaptării.
Revenind la ducesă, o femeie care arată atît de bine, de înfloritor, cu o atitudine fericită, la așa de puțin timp după naștere ne reamintește tuturor cît de rău stăm noi la capitolul încredere în sine și aspect exterior. Iar asta nu e ceva cu care vrem să fim confruntate, fiindcă ne doare. Ne comparăm inconștient cu ea și rezultatul e dureros. Așa că recurgem la mecanismele de apărare de care zic. Batjocorim, criticăm, ne îndoim, devenim ostentative. Toate aceste comportamente au menirea de a ne ridica de acolo de unde singure ne aruncăm comparîndu-ne. Ne simțim inferioare, așa că mintea nu lasă să ajungă la noi informația asta și să ne rănească, clocește foarte rapid un mod de a ne așeza deasupra, astfel încît să echilibrăm instant balanța, iar răspunsul acela trebuie să fie unul superior. Cînd critic, batjocoresc, sunt ostentativă, practic încerc să mă trag pe mine însămi de acolo de unde singură m-am aruncat, în inferioritate, printr-o poziție falsă de superioritate. Iar mecanismele astea sunt așa de rapide, încît la mine nici nu ajunge prima parte, doar impulsul necontrolat de a înjosi prin atitudinea mea pe cel care a creat acest răspuns reptilian. În mare, e ca în bancul cu iepurele și tigaia, numai că nu am acces conștient decît la ultima parte a bancului. (Iepurele găsise zece ouă și își făcea planul cum să le mănînce, că nu avea în ce să le gătească. Își amintește că lupul are tigaie, așa că pleacă spre el să o ceară. Pe drum, își face socoteala că dacă tot cere tigaia, ar face bine să îi dea două ouă și lupului, pînă la urmă e tigaia lui, iar el e mai mic, nu are nevoie de atîtea. După încă o bucată de mers, crește cota lupului la 4, că pînă la urmă e tigaia lui, iar el e mai mic, nu are nevoie de atîtea. După încă o bucată de mers, crește cota lupului la 6, că pînă la urmă e tigaia lui, iar el e mai mic, nu are nevoie de atîtea. Și tot așa, pînă ajunge la 8 ouă pentru lup, că e tigaia lui și e mai mare, undeva în aproprierea vizuinei lupului. Cînd ajunge la ușă, bate, lupul iese, iar iepurașul îi strigă: știi ceva, lacomule, mă cac în tigaia ta, nu am nevoie de ea!) Așa și cu ducesa, iese femeia la ușa maternității fără să își închipuie cîți ani am clocit noi ura de sine, iar noi ne căcăm în silueta ei, fără măcar să fi fost conștienți de traseul pînă acolo și cum am ajuns să nu avem nevoie de tigaia atitudinea ei.
Cînd colo, dacă stai să te uiți dedesubt (mereu îmi amintesc cînd spun asta despre ce descopeream sub pietrele mari, atunci cînd mă opinteam să le dau la o parte, era o întreagă lume, un întreg ecosistem acolo, tot așa cum sub fiecare comportament de al nostru e o întreagă țesătură de nevoi și de mecanisme de apărare), dacă ai minima curiozitate să te întrebi ce anume te-a mînat la luptă, ce a deranjat în tine o fotografie cu o femeie pe care nu o cunoști, care nu ți-a făcut niciun rău, de ai simțit nevoia să scuipi o răutate, s-ar putea să dai de durere. Să dai de toate zilele în care nu suporți să te privești în oglindă, în care te înfometezi sau, dimpotrivă, faci binging cu dulciuri, în care te biciuiești la sală, în care nu îți place cum stă nimic pe tine, în care te vezi mereu prea grasă, prea slabă, prea urîtă, cu nasul prea mare, cu fundul prea mare, cu părul prea lins, cu ochii prea mici, cu cearcăne prea adînci, cu urme de la sarcină, cu celulită, cu glezne groase, cu buze prea subțiri, niciodată așa cum ți-ai dori să fii.
Și tot din sentimentul inconștient de inferioritate vine și nevoia de a simți milă pentru “săraca” prințesă, despre care știm noi sigur (deși nu există niciun alt motiv decît acela că noi, în locul ei, poate am fi simțit asta, dar nu suntem în locul ei) că e supusă chinului de a lua o rochie pe ea, niște pantofi cu toc mediu, cînd ea și-ar dori să zacă și să sufere, nu să zîmbească. Mila, în general, este un tip de atitudine care ne poziționează deasupra subiectului ei și ascunde iarăși o grămadă de nevoi. Kate este o femeie adultă, care știa de la început ce presupune viața în familia regală și a ales în cunoștință de cauză, nu avem niciun motiv să simțim această compasiune falsă pentru ea. A făcut nu unul, ci trei copii, iar după fiecare naștere a arătat și a zîmbit așa, mă gîndesc că dacă era o asemenea tortură, iar pe interior era zdrobită de durere, nu ar fi repetat experiența încă de două ori, se limita la una singură, căci iarăși nu cred că bărbac-su o obligă să facă copii și să iasă cu ei în brațe, zîmbind fericită. Însă atunci cînd spun: săraca de ea, sigur suferă și mi se pare așa de trist că trece prin asta, spun, de fapt: e insuportabil pentru mine gîndul că există femei care pot arăta și zîmbi așa la cîteva ore după naștere, asta îmi amintește că eu nici la doi ani după ce am născut nu am reușit asta, dar nu vreau să simt asta, așa că prefer să cred despre ea că e în suferință și să simt milă, fiindcă asta e ceva mult mai ușor de suportat.
Eu una aștept cu nerăbdare și curiozitate următorul modul intensiv de terapie pe tema asta, relația cu corpul și cu vîrsta mea, să văd ce mai mișună sub piatra mea, să văd unde am ajuns pe drumul meu înspre a mă accepta și iubi eu pe mine în primul rînd. Mai ales că în mai puțin de o lună fac 41, iar ăsta a fost un prag important. De curînd, mi-am dat seama că în urmă cu cîțiva ani nu puteam nici măcar accepta un compliment, răspundeam cu o defensă și o negare, nu eram capabilă să spun mulțumesc cînd cineva spunea ceva frumos despre mine, așa că eu consider o mare victorie faptul că am ajuns aici, să pot spune un mulțumesc, să pot să admir o femeie frumoasă cu toată inima, fără să mă simt în pericol sau extrem de urîtă în comparație, fără să simt nevoia să o desființez. Ceea ce vă doresc din suflet și dumneavoastră.