Sunt tot eu, aia care nu vrea niciodată nimic. M-am prins că ăsta e secretul, altfel de ce să fi primit atîtea? La mine nu e cere și ți se va da, e fix invers, nu cere nimic și vei primi totul. Așa m-am născut eu, strîmb, pe lume.
Bătrîne, carevasăzică mie să nu îmi aduci nimic. Oricum nu am ghetuțe noi ca sa ți le pun în geam nici anul ăsta. Am avut unele superbe, verzi, dar un calorifer încins de fontă din trenul care mă ducea la aeroport le-a topit talpa. Nu sunt supărată, să știi, dar nu le pun în geam că nu se face, așa cu talpa varză. Și nici cuminte-cuminte nu am fost. Am făcut iar tot felu’ de prostii. M-am tăvalit pe jos, m-am dat cu curu’ de pămînt și cu capu’ de grinda ’a de sus. Asta ca să știi, să nu avem vorbe că umblu cu fofîrlica.
Moșule, stau în pijamalele astea noi pe care mi le-ai adus deja (mersi, apropo, știi că mă dau în vînt după pijamale și lenjerii), și în care mi se pare că sunt domestic-sexy așa, chiar dacă nu are cine vedea, beau vin roșu din pahar cu picior și mă conversez cu tine că știu că ești mișto și mă asculți. Cu frac-tu, Moș Gerilă, nu discut, știe el perfect de ce, nesimțitul. Când vorbesc cu tine, însă, e ca și cum aș vorbi și cu Doamne-Doamne și cu Sfîntul Petru și cu toată lumea bună de acolo de sus. High-life la propriu, nu rahat.
Bătrîne, nu-ți cer nimic că mi se pare mie în capul meu, așa, că am deja totul. Sunt recunoscătoare și mulțumesc zilnic pentru că bigudiurile sunt sănătoase și extraordinar de mișto. Deștepte și frumoase și înăuntru și afară, de stau așa ca proasta și mă gîndesc dacă am vreun merit și ce am făcut să mă trezesc cu doi copii atît de faini. Și iubitori. Și sensibili, cu toată țăcăneala asta de adolescență prin care trec. Sigur nu e vina mea. Sau meritul meu.
Mulțumesc pentru ultimii doi dintre anii ăștia. Cei mai ani din viața mea. Nu cred că meritam atîtea lucruri frumoase să mi se întîmple. Mie! Deși știu că mie ar trebui să îmi mulțumesc cumva. După toți anii ăia în care am scris așa, ca tîmpită, într-un folder de mail pe care dacă crăpam nici dracu nu îl găsea, am zis ca găina fie ce-o fi și m-am aruncat. Îniante de asta mă și vedeam moartă întinsă pe catafalc, superbă și tragică și toată lumea plîngea și jelea marea pierdere și apoi cineva zicea: ia să verificăm prin mail-urile răposatei! Și găseau textele mele și cădeau pe spate că ce frumos scria decedata și mă publicau postum și eram așa, o Kennedy Toole, moartă și celebră și premiată și schimbam eu destinele oamenilor dar fără să știu. Bine, ar mai fi fost o problemă, folderele erau în mail și mail-ul parolat bine… O vită, aia! Bine că m-am aruncat. Uite și tu, toți oamenii ăștia care citesc prostiile pe care le scriu eu. Zilnic, tot mai mulți. Oameni pe care eu îi admir, mulți dintre ei. Oaica-cioaica! Păi sunt șmecheră! Și vie! Nu stai de vorbă cu fitecine, Moșule! Păi fac eu ceva pe toate premiile postume și toate cărțile publicate după ce m-aș fi făcut oale și ulcele, dau șase premii Pullitzer închipuite pe trei vorbe din suflet venite acum, cînd le pot procesa. Mi-e milă de mor de Toole ăla pe care l-au refuzat toate editurile și s-a sinucis ca prostul crezînd că scrie prost. Și de toți artiștii ca el. Mi se rupe sufletul și alta nu.
Moșule, să mor io dacă știu cum de mi se întîmplă asta și ce rahat am făcut să merit toate astea. Băi Moșule, sunt fericită! Mi-e cald pe interior. Nu, nu de la vin, deși ajută și ăsta. Mi-a așa de cald că nici iarna asta nu mă strînge deloc. Îmi vine să ies pe străzi și să strig ce bine mi-e cu mine și asta e ceva foarte nou, eu nu am fost niciodată bine cu mine. Fix azi e cea mai mișto zi din viața mea. Acum. Și sunt întreagă suficient la cap cât să îmi dau seama de asta. Că cea mai mișto zi din viața mea nu o să fie dacă și cînd o să public încă o carte, nici atunci cînd am publicat-o pe prima, nici dacă sau cînd o să câștig premiul Pulitzer, nici acum 6 ani cînd mi-a zis bărbatul nesăbuit, deodată, că mă iubește și eu m-am înecat cu mîncarea și am simțit că o să leșin. Ci acum și eu știu asta celular, cu tot capul și ființa mea, pînă în vintre. Acum sunt ce-mi doream să fiu când eram mică. Împăcată. Asumată. Egală cu mine însămi. Echilibrată fără nicio sforțare. Moșule, sunt ce voiam să mă fac când aș fi ajuns mare. Acum sunt mare și am ajuns eu. Îmi strîng din urmă toate bubele și mucegaiurile și noroaiele și le sărut pe creștet și le mulțumesc, chiar dacă încă mi se strînge stomacul. Să fim serioși, nimeni nu primește mai mult decât poate duce, iar eu i-am strigat mereu vieții privind-o în ochi disprețuitor – atît?! asta e tot ce poți? gimme some more!
Mikulas baci, viața e greu și frumos, dar mai întîi greu, și acum la mine a trecut ce era greu greu și e tare frumos. Frumos de te poți sminti dacă nu știi să îți ții boii acasă. Iote-mă cu hățu-n mâini, ce bine îmi șade.
Așa că pe mine poți să mă sari din schemă fără remușcări. Du-le ălora cărora încă li-i greu. Și fii vigilent, că mulți nu arată. Vezi că ăia pe care îi doare cel mai tare, ăia cărora le e cel mai greu disimulează cel mai bine. Tu uită-te bine, nu te lăsa prostit. Dacă nu îți ajunge ce ai, mai ia de la mine. Sunt generoasă când sunt fericită și mă mulțumesc, oricum, cu puțin.