Lucrurile pe care nu mi le pot explica logic cu mintea din capul meu mă neliniștesc și sperie. De asta, când eram mică, așteptam Crăciunul cu mai multă teama decât bucurie. Moșul Gerilă care ne bătea cu toiagul în poartă, exact ca în poezia pe care i-o recitam, mă speria îngrozitor. Mărturie stau pozele din vremea aia, făcute și developate de tata și de mine în baia obscură. In fotografiile pe care eram obligată să le fac în brațele moșului am o fata absolut terifiată și stau în poalele lui de parcă aș avea jăratic sub fund. Cum mama nu a găsit-o pe aia, mă mulțumesc cu asta, în care moșul mă strânge la pieptul lui iar mie îmi vine să plâng, în vreme ce vară-mea pare destinsă și liniștită de parcă nici nu o trage de mânecă un moș bărbos de la Polul Nord sau așa ceva.
Alor mei li se părea haios, mie de-a dreptul dramatic. Cine era Moșul ăsta care apărea de niciunde fix în seara de Crăciun, planta un brad uriaș fără știrea mea, în camera mea, fără să deschidă geamul, nevăzut, neauzit, după care bătea la poartă și apărea cu sacul plin? Și când ajungea el, cu vocea lui pițigăiată și mersul de moș decrepit, la tooooți copiii din lume într-o singură seară, când numai la noi adăsta o ora cel puțin, până asculta toate poeziile pe care trebuia să le învățăm ca să scoată nemernicul cadoul din sac? Era lucru necurat acolo, vă spun sigur. Așa că priveam toată povestea asta cu Moșul și Crăciunul circumspectă și neîncrezătoare. Plus că îmi tremurau chiloții de frică. Sigur că ne spusese Istvan că moșul nu există, e părinții, dar parcă nu îți venea să îl crezi, mai ales că atunci când apărea hodorogul, ai mei erau de față, deci clar nu erau părinții, Istvan era prost. Poate la el, că era rău, nu venea, și de aia zicea așa, nu încape vorbă. Prin clasa a 2-a a fost ultimul an în care am mai crezut în Moș Crăciun. În holul mare al casei se adunase iar toată familia să îl aștepte pe boșorog. Eu tremuram ca Varga, (numele meu de fată, if I may say), tata dăduse rec butonului de la casetofonul JVC adus din Irak, iar moșul a intrat, gârbovit și izmenit. Familia râdea în hohote, în timp ce Moșul o dădea cu mamă în sus, mamă în jos, mai ceva ca o muiere hodorogită: Ai fost cuminte, mamă? Ai învățat vreo poezie, mamă? Uite cadoul, mamă. Eram prea speriată, fix atunci, ca să mă prind, dar câteva luni mai târziu, ascultând caseta cu urechea lipită de difuzor, m-am prins de ce se hlizeau ai mei și am recunoscut tonalitatea Moșului. M-am dus la mama într-un suflet și i-am zis: știu cine e moșul! Tanti Mița!! Tanti Mița era baba de peste drum, cumnata bunică-mii, pe care o știam așa de bine că m-am mirat că alor mei le-a dat prin minte să o ambaleze și să ne-o perinde pe sub nas drept Moș autentic.
Odată cu demascarea moșului ingrat, însă, Crăciunul a început să îmi placă, mai ales partea cu împodobitul bradului pe care acum aveam voie să îl execut singură. Mult mai târziu, când am avut banii și copiii mei, din Crăciun mi-a plăcut mai ales partea cu dăruitul. Încă îmi plac amândouă.
Dragalasa poveste :)). In alta ordine de idei, acum tocmai mi s-a aprins un beculet. Unii copii sunt fascinati de magia sarbatorilor, altii ingroziti de mosu care pare mai mult un pedepsitor profesionist decat un daruitor si altii cum spui tu, speriati de aceasta entitate ciudata pe care nu stii de unde sa o apuci si unde sa o incadrezi intr-o lume in care orice alte imagini mistice nu isi mai au locul. Apare intrebarea. De unde vine aceasta reactie diferita si cum este mai nimerit sa le prezinti personajul? Sa-i lasi sa fie visatori? Sa ii inveti pragmatismul stiintific… Citește mai mult
păi da. eu nu am fost un copil echilibrat. 🙂
Stiu, nici eu. Da ma mai uit peste gard la altii si ma intreb cum ar fi fost. Tentatia e sa zici ca a iesit si ceva bun din asta, dar cred ca e doar subiectivism si autoconservare.
Sigur ca a iesit. Mai greu, dar a iesit. 🙂
Sa ma bag si eu ca musca-n lapte: dimpotriva, eram un copil foarte echilibrat. Dezechilibrele au aparut pe urma :D… Nu stiu daca ar trebui sa ma apuc de depanat amintiri, deoarece este vorba de un alt blog, nu al meu. Insa reflexul conditionat la citirea acestor amintiri strict personale mi-au adus brusc in minte, asemeni unor amintiri proustiene, crampeie de amintiri, mirosuri si senzatii din acea perioada…Blocurile comuniste de pe langa Gara prindeau viata, intr-o lume altfel trista si terna. Mosul omniprezent in casele vecinilor avea aceeasi barba de vata sintetica cu miros fad, o manta lunga, stralucitoare care… Citește mai mult
Foarte frumos finalul! 🙂
La ai mei Crăciunul începea mereu pe 23, de ziua noastră, fetele lor gemene. Si împodobeam mereu bradul pe 22 seara, sa=l avem de ziua noastră! Nu-mi amintesc de moși îmbrăcați (niciodată suficient de grași sau de bărboși ii simt aproape de un bătrânel simpatic!) decât pe la serbările de scoală, al nostru lasa sub brad ce avea de lăsat si fugea grăbit. Pentru mine a fost mai mare ruptura pentru ca eu chiar credeam in existenta lui si vraja s-a risipit într-o seara când m-am încăpățânat sa rezist si l-am surprins pe tata punând cadourile sub brad. Ieșeam din… Citește mai mult
nu, nu mi-ai zis. mi-au mai spus altii si e o mare, mare, mare bucurie! multumesc!
Ti-am zis pe Facebook ca am pus un album cu câteva din cadourile pe care am bucuria sa le dăruiesc anul asta! 🙂 De abia aștept! Te pup cu drag!
azi te-ai pus grav pe induiosat. abia imi tin lacrimile, sa nu bocesc iar. tare fain mai scrii!