Ne luăm micul dejun împreună, Nora Iuga și cu mine. Nu am mai văzut-o niciodată pînă acum și mă miră și fascinează vitalitatea și feminitatea ei. Îmi spune că are 86 de ani cu cochetăria cu care spun eu că am aproape 40, cu conștiența faptului că nu arată, că nu se vede, că nu se simte. Poartă niște haine negre care îi vin foarte bine, un pulover larg și colanți, e rujată, iar pe mîini are bijuteriile potrivite. Mă gîndesc la mama-mare, care are aceeași vîrstă, nu a fumat niciodată (Nora a fumat toată viața și fumează social, încă), dar care zace la pat. Și la femeile din Occident, aranjate, senine, puse pe călătorit, la fel ca Nora.
Îmi strînge mîna. Ești o femeie tînără și frumoasă, ascultă ce îți spun: viața se termină cînd se termină erosul. Atunci cînd ai ajuns la vîrsta la care știi sigur că absolut niciodată nu va mai exista posibilitatea ca un bărbat să te dorească, să te țină în brațe, să te iubească, atunci nu mai ai pentru ce trăi. Moare în tine dorința de viață. Exiști, doar. Sau poate doar eu sunt așa, nu știu. Pe măsură ce trece timpul, te gîndești că încă mai poți stîrni interesul unui bărbat, da, chiar și la șaptezeci de ani, să știi că se mai poate. Dar încet, cu vremea, mai ales cînd ești foarte singur, așa cum sunt eu, solitudinea devine singura opțiune.
Adevărul Norăi mă izbește în plexul solar. O privesc, are ochii uzi și o lacrimă se scurge pe fața ei ca o poezie. Îi spun că e frumoasă. În tot ce spune mă văd pe mine la vîrsta ei și asta mă intrigă și sperie deopotrivă. E ca și cum aș sta de vorbă cu mine însămi, la 86 de ani.
Oh, nu am fost niciodată frumoasă! Am avut un trup frumos, niște picioare superbe, însă adevărul e că la față am fost urîțică tare! Rîde. Acum sunt cel mult interesantă. Îi spun că frumusețea nu stă în trăsături regulate, ci în atitudine, în feminitate, iar ea, și la 86 de ani, abundă de ele. Îmi observă unghiile și mi le mîngîie. Iubeam unghiile roșii, mereu mi le vopseam roșii! Eram așa de cochetă! Și la picioare, mi le-am făcut multă vreme roșii, apoi nu mi-au mai plăcut și mi le-am făcut sidef. Rostește sidef cumva alintat, cu vocea ei răgușită de care m-am îndrăgostit mai demult, cînd am auzit-o la radio. În cele din urmă și cele de la mîini au devenit sidef și acum… nu le mai fac deloc. Nu mai am chef. Știi, noi femeile ne mințim că suntem cochete pentru noi, că ne aranjăm, ne facem unghiile, părul, buzele, să ne placă nouă, dar adevărul e că o facem pentru ca să fim plăcute, curtate, adorate de bărbați. Să plăcem. Atunci cînd știi că orice ți-ai face, cel mult poți părea ridicolă, în niciun caz dezirabilă, îți piere cheful, te izolezi. Stai singură și, dacă ai imaginație bogată, încă îți poți închipui că ești frumoasă și cineva, un bărbat, se mai poate gîndi la tine. Și reconstruiești erosul în imaginație. Eu cînd spun eros mă refer la iubirea platonică, să știi. Întotdeauna am crezut mai mult în iubirea platonică, nu în cea care se consumă, care te consumă. Cînd iubirea e posibilă și zilnică, se duce fiorul. După zece ani, nu mai aștepți ca el să se întoarcă acasă cu fior în stomac. Rămîne o superbă rutină, o superbă prietenie, însă fiorul se duce. Uite, mama mea îl aștepta pe tata cu salată de vinete pe care scria cu roșii „te iubesc”, da, eu așa am trăit în casă. Dar eu nu am făcut asta, nu – și chicotește. Nu cred că am spus vreodată te iubesc. Și nici nu mi-a plăcut să aud. Mi-a plăcut să văd, să simt. Să pot să-mi spun: dacă a făcut asta, înseamnă că mă iubește. Eu nu am pus prea mare preț pe vorbe…
Cum așa? Doar sunteți poetă, o vrăjitoare a vorbelor. Rîde: știam că vei spune asta. Poate tocmai de aia!
O zi mai tîrziu, cu Ana și cu mine. Ne măsurăm înălțimile, se măsoară și ea cu noi. Vezi, eu nu am scăzut deloc, deși am aproape 90 de ani! Ei, aveți 90 de ani, zice Ana. La 89 o să aveți aproape 90! Nora rîde. Atunci o să-mi fac buzele. Se așază rîzînd pe canapea: vezi, așa se fac textele, tu mi-ai făcut un compliment, eu am răspuns că o să-mi fac buzele atunci, dar oamenii nu înțeleg. Și totuși, absurdul are logica lui! Și își face buzele roșii, cu un ruj dăruit de Ana, acolo, pe loc.
(paparazzo: Moisin)