Tu vezi că suferim tot mai inteligent de la o întîmplare la alta?, m-a întrebat prietenul meu V, care mă cunoaște de 25 de ani, aseară. Am rîs și am derulat un pic înapoi tragediile personale. Cum peste ultima am reușit să trec în două zile și jumătate, să fiu bine și să îmi văd de viață absolut normal, cu mici goluri în stomac absolut firești, m-am înspăimîntat că m-aș dezumaniza, cumva.
Self awareness se cheamă, proasto, a rîs el, așa cum ne alintăm noi. Că nu e ca și cum dacă zaci pe canapea și te dai de ceasul morții luni întregi dintr-o cauză care nu are legătură cu tine, asta te face mai uman.
Și da. Sufăr tot mai inteligent de la o întîmplare la alta. Sigur, poate e și vina lor, a întîmplărilor, că prea seamănă între ele ca melodiile românești, că nu mai găsești unul să te părăsească original, toți procedează identic, toți haterii se copiază unii pe alții, toți te lovesc în aceleași moduri complet lipsite de imaginație. Practic, cea mai originală lovitură am primit-o de la unul care a dispărut fără urmă, de parcă l-ar fi înghițit smîrcurile sau răpit extratereștrii cei haini. Iar în materie de hatereală, trofeul merge la o cucoană îmblănurită și pedantă care nu poate dormi de doi ani din cauza mea, deși nu mă cunoaște. Mă ia un rîs cu dureri de burtă cînd mă gîndesc cum stă ea în vila ei scumpă, cu șemineul ei scump și șampania ei scumpă și blănurile ei scumpe pe care le etalează peste tot și nu se poate bucura de viață fiindcă exist eu și scriu, cum se otrăvește singură, ca în bancul cu șerpișorii veninoși.
Au fost vremuri în care am suferit trei ani după un tip. După ăla mort am tras vreo zece cu totul, dintre care doi nu mi-i amintesc prea bine, așa de răi au fost. Dar suferință din aia de manual, nu chestii supte din deget. Eram regina neîncoronată a suferințelor. Mama lor absolută, matca. Nu suferea nimeni cum puteam și îmi ieșea mie. Țîșnea durere din toți porii, o întrețineam, îmi plăcea de ea, era durerea mea, suferința mea, nu renunțam la ea. Adunam kile de durere, umpleam debaralele și apoi mă duceam să mai aduc măcar o găleată, să fie acolo, nu știi la ce-ți trebe. O iubeam. Era a mea, cîștigată greu. Suferință cinstită, muncită, asudată. Dacă, Doamne apără și păzește!, mă simțeam bine, eram fericită, mă simțeam vinovată că o trădam. Cum să nu sufăr? Deloc? Hai, frate, nici măcar un picuț, un piculeț?
În timp am înțeles, ca orice ființă culturală, că ea nu are decît un singur scop: evoluția și sublimarea (în artă). Că nu trebuie să mă confund cu suferința mea. Eu nu sunt ea. E doar un instrument de lucru, indispensabil scrisului, da, dar complet dispensabil trăitului. Că poate fi distilată în poezie, dar e complet stupid să o lași să îți năpădească, precum o buruiană rea, existența cotidiană. Că durerea e detașabilă. Că poți fi bine și nebine în același timp în mod inteligent, dacă folosești tristețea exclusiv pentru a construi și nu o lași să te deconstruiască ea pe tine.
(foto: Brian Day)