Mai întîi am crezut că mă doare pentru că mîncasem pepene decuseară. Un pepene parfumat și rotund ca burta mea pe care o purtasem cu nețărmurită vanitate. Burta mea în care se încolăcea un ceva, un suflet mic și foarte viu, nevăzut încă dar foarte dorit. Îi șoptisem de atîtea ori că îl aștept, știa exact cît este de dorit. Împlinisem 21 de ani și nu aveam să mai fiu niciodată singură pe lume.
Înotasem cu o zi înainte. Nu așteptasem să vină așa de dimineață, nici măcar în săptămîna aia nu așteptasem să vină. Așa îmi spusese doctorul: băiețelul tău se va naște în august. Așa că stăteam confuză în pat, era foarte dimineață și încercam să îmi dau seama de ce mă doare burta doar uneori. Abia două ore mai tîrziu am realizat că micile, apoi marile crampe se repetau la intervale regulate. Am fugit la spitalul unui oraș străin, de pe malul mării. Fără doctor, fără nimic, doar eu și burta mea care se pregătea să se crape, precum un ou căruia i-a venit sorocul. Un doctor m-a văzut și i-a spus repezit moașei: are dilatație 8, o să nască curînd. Iar eu nu am știut ce înseamnă asta. M-au dus pe un pat și m-au lăsat acolo. Am stat și am durut. Potrivit de tare. Cîndva maică-mea îmi zisese că nașterea e atît de cumplită încît atunci cînd se va întîmpla îmi voi dori să mor. Nu îmi doream să mor. Stăteam încordată în așteptare. Din cînd în cînd, niște dureri ca niște cercuri concentrice îmi strîngeau de jur împrejur burta. Apoi m-au suit pe o masă și totul s-a întîmplat repede-repede. Durea ca la o constipație și eu mă miram că nimeni nu îmi spusese că să naști e ca atunci cînd te caci, dar mai rău.
Cînd au scos vietatea țipătoare din mine, medicul mi-a zis, ai o fetiță sănătoasă, să îți trăiască și eu m-am mirat iar, ce fetiță, doar îmi spuseseră că e băiat. Vă bateți joc de mine, am întrebat? Și am privit-o uimită, așa cum era, plină de sînge și placentă, cu fața vînătă, urlîndă. Nu mi-au pus-o în brațe, au smuls-o de lîngă mine, așa cum se face în spitalele de la noi, iar eu m-am simțit pustie, golită. Mi-au dat-o în brațe o oră mai tîrziu, înfășată ca o sărmăluță în foi. Avea mult păr negru și ochi mari, tot negri. Am luat-o, uimită. Așadar, boțul ăsta ieșise din mine, trăise în mine și acum ieșise afară, în lume, să se facă om. Am plîns tare, cu ea lipită de mine, o strîngeam în brațe și plîngeam. Habar nu aveam ce o să fac de-acum.
Am ținut-o lipită de mine, m-am gîndit că nu am cum greși așa. Aveam o singură carte despre cum trebuie să crești copii, la care alergam cînd nu știam ce face. Eram departe de oricine m-ar fi putut ajuta, într-un oraș mare al unei țări de care eram legată prin origini. Ea era cuminte și brunetă și păroasă în cap. Continuam să o țin lipită de mine mereu. Noaptea, o culcam pe burta mea și dormeam așa, una în cealaltă, ca nu demult, pe vremea cînd încă o conțineam ca pe o păpușă mai mică, rusească, evident. Cînd se smucea și scîncea, mă lăsam lin pe o parte, în toiul nopții, o mufam la sursa de hrană și ea sugea liniștită, pînă adormea la loc. Apoi o urcam la loc, pe burtă, unde dormea ca o broască, lățită, cu stomacul lipit de stomacul meu și inima lipită de inima mea. Doar că a ei tropăia mai tare, iar a mea se ținea după ea, tic-tac. Era cel mai cuminte bebeluș din galaxie. O purtam în ham, tot lipită de mine, o plimbam, o duceam la filme, unde adormea cuminte, cu obrazul pe pieptul meu. Într-o seară, pe cînd intrase în pubertate, m-a întrebat: mama, tu m-ai purtat în marsupiu cu fața spre tine, nu e așa? Că de aia sunt eu așa apropiată de tine…
Un an mai tîrziu, tot lipite eram. Murise taică-su în accidentul ăla de mașină și ea nu avea să îl țină minte. Era puțin clăpăugă și umbla deja în două picioare crăcănate, ca doi caltaboși, așa cum pățesc copiii mici. Apucase să îi spună tată și să meargă clătinat, încetinel, spre brațele lui deschise necondiționat. Știam că viața amîndurora nu avea să mai fie la fel, dar nu știam în ce fel se zdruncinase. Nu atunci, nu așa devreme.
Cîțiva ani mai tîrziu, cînd m-am trezit borțoasă cu soră-sa, habar nu aveam cum o să fie iar. Fusese centrul universului meu și mă tot întrebam cum o să fie să ai doi copii, pe care o să îl iubești mai tare? Deși născusem ușor prima dată, m-am temut. M-am gîndit să nasc sub apă, să fac o epidurală, ceva. Medicul meu mi-a rîs în nas. Stăteam în fereastră, era 6 dimineața, reîncepuseră durerile știute. Am sărutat-o pe frunte pe micuța care încă dormea și m-am dus să-i procur o surioară.
Medicul avusese dreptate să rîdă de mine. Am născut-o și pe cea mică cît ai spune naștere normală. Fără complicații, fără ruperi, tăieri, cu dureri moderate. Dacă pe prima am avut-o de la început cu mine în salon, pe ea nu mi-au dat-o. O vedeam doar la orele de masă și atunci o strîngeam și plîngeam. Cea mare venise să mă viziteze, voia să își vadă surora, dar nu i-am putut-o arăta.
Pe cît de cuminte și blîndă fusese ea, pe atît de sălbatică era cea mică. Urla și plîngea, iar eu umblam nedormită, cu ochii bulbucați de spaime și nesomn, fără să știu cum să o potolesc. Medicul îmi zicea să îi dau romergan să doarmă, dar nu m-a lăsat inima. Un an am dus-o în zbierete nocturne și alăptat din două în două ore. Niciodată nu a dormit liniștită. Cînd dormeau cu mine, adică foarte des, soră-sa se trezea în poziția în care adormise, iar ea mă lovea în ficați și o culegeam de pe jos de cîteva ori pe noapte. Cel mai adesea se trezea inghem, adică invers, cu capul la picioare, și rîdeam, pulele, (puiule, în graiul ei), iar ai dormit ca neoamenii.
Apoi au început spaimele și bolile. Nimic nu te scurcircuitează mai tare decît să ți se îmbolnăvească copilul. Iar eu, eu rămăsesem cu fobia asta după moartea răposatului (am scris aici despre ea), o teamă cumplită, de nestăvilit, iar fiecare febră, fiecare tuse mă paralizau. La 3 ani, după intrarea la grădiniță, cea mică a fost diagnosticată cu bronșită asmatiformă. Trecusem printr-un episod similar cu cea mare, dar nu mai revenise. Cu mic n-a fost așa. De la prima tuse pînă la bronhospasm dura doar cîteva ore. Cînd o auzeam tușind, se prăbușea cerul peste mine. Fugeam la spital, doctorița ei o asculta la plămîni, are raluri, spunea, iar ăsta era semnul că urma să o interneze. Masca de oxigen, căci avea saturația mică în sînge, aerosolii cu ventolin și alți bronhodilatatori, branulele înfipte în mînuțele ei mici, plînsul, spaima, nopțile nedormite. Ești prea speriată, îmi spunea doctorița, de ce te sperii așa, o să fie bine. Iar eu zîmbeam pierită. Mă internam cu ea, o mîngîiam, o chinuiam cu aerosolii, ne jucam, îi citeam. Acasă, cea mare suferea. Oricum suferise, ca orice copil, cînd a apărut soră-sa, iar acum sora asta cerea mult din atenția mamei ei, care fusese numai a ei pînă de curînd, sora asta, cu bolile ei cu tot.
Ne-am chinuit așa mulți ani. Cu tratamente, aerosoli, antibiotice, saline și spitalizări. Nopți nedormite și teroarea că se sufocă, că îi scade saturația de oxigen din sînge, că, că. O să se facă bine cînd va crește, nu te teme, nu va rămîne cu astm, îmi spunea medicul, dar coșmarul ăla părea să nu se mai termine. Obosită, slabă, cu propriile-mi boli, la serviciul unde munceam zi și noapte și weekend, eram privită chiorîș cînd mă internam cu copilul, pe motiv că lipsesc prea des, am prea multe concedii medicale. Las că din cele de odihnă nu aveam deloc.
Apoi a fost după-masa aia cînd am dus-o urlînd de durere de burtă la spital. Ca de fiecare dată, era weekend. Noroc că era una din doctorițele ei de gardă. I-a făcut o radiografie – a cîta? Se uita la radiografie și i se citea îngrijorarea pe față. Am simțit cum îmi fuge linoleumul de sub picioare, m-am temut că o să leșin. Știi vîjîiala aia mare care se pornește deodată și îți inundă cutia craniană, de nu mai știi unde ești și cine, doar uruitul acela îngrozitor și senzația că nu poți opri ceva rău care urmează să se întîmple? Asta simțeam și apoi am auzit ca prin vis că e obstrucție intestinală, uite, astea sunt gazele care nu se mișcă în abdomen, undeva e obstrucționată calea, trebuie operată dar nu se știe… chem medicii de acasă… și apoi liniștea din cap. Și ruga, disperarea. Și medicii care au venit de acasă și ea care plîngea de durere și eu care o linișteam, apoi am mers la ecograf și ecografista care o apăsa cu capătul ăla pe burtă și deodată ea a spus, mama, trebuie să merg la baie și medicii au zis cu speranță, mergeți și ea s-a închis acolo și eu și tac-su stăteam lipiți de ușa băii. Și a stat mult, dar cînd ieșise, totul era la locul lui și abia atunci s-a oprit vîjîiala, cînd medicul a spus, incredibil, nu ni s-a mai întîmplat așa ceva.
După 8 ani, nu a mai luat pastiluța pentru astm. Nu a mai făcut nicio bronșită. Scăpaserăm. Apoi, într-o zi a leșinat în curte, la ta-su în brațe. Iar medicii ne-au trimis la tomograf. Pierderea conștienței înseamnă episod epileptic, a zis medicul neurolog scuipînd cuvintele în silă. Iar mintea mea s-a blocat la cuvîntul ăla odios, epileptic. Și apoi au venit electroencefalogramele amîndurora, și vîrfurile iritative, și toți medicii ăia și vîjîiala din cap care nu se mai oprea, ce vreți să îmi spuneți, că amîndoi copiii mei au epilepsie? O formă ușoară, spunea medicul, iar mie îmi venea să îi sfîșii beregata cu dinții. Apoi un medic de la București le-a întrerupt tratamentul și a zis că e normal să fie niște vîrfuri iritative, au creierul imatur, vor crește și totul va fi bine și așa a fost, iar în cap s-a făcut iar liniște.
Și cînd am crezut că gata, a început vertijul cu cea mare. 3 ani de medici, psihologi, pastile, internări, spaime vecine cu nebunia, anxietate tratată cu pastile ca să pot rezista.
De un an și ceva respir. Respir bine. Trag aer adînc în piept și simt oxigenul cum mi se lăfăie în celule. Le văd mari și sănătoase. Mari și deștepte. Mari și cuminți. Mari și mature. Mai înțelepte decît mine, uneori. Am uitat sutele de nopți nedormite, plînse, frămîntate, frica, anxietatea. Am uitat tot, nu mă mai tem în felul în care mă temeam.
Îmi amintesc ziua aia cînd stăteam pe un scaun mic, medicul vorbea cu fie-mea, iar eu plîngeam în colț iar medicul s-a oprit, m-a privit și m-a întrebat: dar de tine cine are grijă? Că tu ai nevoie mai multă decît ele…
Și nu știam pe vremea aia că de mine trebuie să am grijă mai mare, ca să pot avea de ele. M-am lăsat mereu la urmă, prinsă între grija pentru ele și spaimele mele. Și nu am fost o mamă bună, doar una fricoasă și prea protectivă. Doar ele au fost niște copii buni. Și m-au învățat să mă dezbar de ele, de spaime și fobii. M-au învățat să le iubesc mai aproape de cum voiau ele să fie iubite.
Încă nu știu, încă învăț.