Cei care obișnuiți să mai lăsați cîte o urmă pe aici ați observat că la unele texte comentariile nu mai sunt permise. A fost o decizie pe care am luat-o de curînd. Deși există un cuvînt înapoi, nu toată lumea a trecut pe acolo. Reiterez, așadar:
„Acesta este un loc mai mult decît un blog. Locul unde eu mă despielițez, mă descarnez, mă jupoi, mă desfac bucăți și mă dau.
Clickul pe care îl dați e fierastrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.
Bine ați venit în locul meu, sufletul meu, limfa mea, durerea mea, umorul meu, flagelarea mea. Poftiți și gustați, cum vi se pare limba mea? Amară, spuneți? Ah, putin cam iute, poate? Dar vă rog, degustați și cristalinul, nu e așa că e ușor sărat?
Bună ziua, așadar. Mi-am înmormîntat primul iubit, am părul scurt și nasul cîrn, doi copii, am supraviețuit unei furtuni pe mare și unei avalanșe. Am 36 de ani, un metru șaptejtrei și o mînuță care scrie la mine în cap mare parte din toate astea, mai cu seamă noaptea. Mi s-a spus că sunt narcisistă, dar eu mă cred autoironică doar. Înainte să mă îndrăgostesc, pasămite, precum Narcis, de propria-mi reflexie, eram complexată și nesigură. La 27 de ani, mi-am făcut cadou de ziua mea un tricou cu mine. Bine, nu era chiar tricou, era un maiou alb, că ziua mea e la începutul verii. Și am scris pe el: sunt minunată, merit să am tricou cu mine. Asta, pe jumate. Pe cealaltă am pus jumate de fața mea, dintr-o poză pe care mi-a făcut-o un coleg în parc, odată. La 40 poate o să îmi mai fac tricou cu mine, pe care o să scriu: nu sunt perfectă, am toate defectele, dar posed și ceva calități.
Cred că prima poruncă ar trebui să fie: iubește-te pe tine însuți.
Celor cărora nu le plac, dar în loc să mă ignore și să meargă altundeva unde să le fie bine, simt nevoia să mă insulte le sugerez să citească asta, că parcă nu m-aș repeta aici. Și le spun că, în 10 ani de apărut la televizor, am auzit despre mine cam tot ce se poate auzi de rău, iar registrul injuriilor, insultelor și jignirilor e destul de strîmt, sunt cam aceleași, le-am încasat deja pe toate, vă repetați.
Nu scriu în scop matrimonial, nu urmăresc deloc să îmi găsesc iubirea pe internet așa că nu mă căutați să mă scoateți în oraș, să mă luați de nevastă, să îmi faceți amor sălbatic sau domestic. Nu sunt interesată. Fir.
Desigur, sunt doar o pi#dă lirică. Iar dacă licența asta îți pică greu la lingurică, ai greșit (b)locul. Încearcă la scara alăturată.”
Mulțumesc.
Problema cu oamenii, mai ales atunci cînd sunt mulți, deci diverși, e că dacă au ocazia să își șteargă cizma murdară de sufletul tău, o vor face. Și asta nu doar pe internet. Psihologii au detectat demult dorința de a-i minimiza, umili, răni, anula pe alții, ca să îi aduci la nivelul tău, practicată de cei mai josnici dintre semenii noștri.
Și am mai învățat un lucru despre oameni: nu e de-ajuns să îi rogi să nu. Trebuie să le interzici, să le faci imposibil. Uneori, dictatura e cea mai democrată formă de a conduce. O mare parte dintre bipezii umani, cum ne numea Schopenhauer, (deseori pe bună dreptate), nu ar trebui să aibă voie la opțiuni. Îi încurcă.
Așadar, la anumite texte, comentariile vor continua să rămînă închise. Nu la toate. Dar aș vrea să evit macularea lor cu stropi de venin sau umori libidinale. Și acum moderez și șterg insultele, comentariile violente ca mesaj. Nu criticile, cum greșit au înțeles unii. Dar e ok, ei îmi înțeleg greșit și umorul și amarul, nu au instrumentele necesare, nu mă pot supăra pe ei. Dar pot să opresc o avalanșă cu caca, dacă îmi stă în puteri, să se rostogolească în spațiul meu. Al meu, plătit de mine și citit de mii de oameni zilnic, gratis.
Uite aici un exemplu de mesaj primit de mine zilele astea. Ocazie cu care am aflat că mă ocup cu pervertirea limbii române.
Buna seara, am facut candva un comentariu pe blog-ul tau, cu sinceritate, cu participare, fara menajamente, nu ai lasat comentariul si m-ai si blocat, hmm, de ce de fapt? Scrii mult despre cum nu vrei sa fi, si chiar ii rogi pe cei din jur sa te faca atenta (chiar sa te si omoare) cand te vei lua prea tare in serios si vei fi ca… Florin Piersic Si atunci de ce nu permiti nici o critica, nici un rand care nu aplauda si nu te flateaza? si de ce „bei” complimentele ca pe ambrozie? De ce te risipesti in mii de fotografii? Frumusetea adevarata nu trebuie fotografiata, exista fara de „konterfei” Un om frumos nu stie ca e frumos, iar un om puternic nu are nevoie de lingusitori si de claqueuri. Totusi iti doresc numai bine. Si la multi ani fetei tale!
Haha, cum e asta, totuși, îți doresc numai bine, cînd puteam să îți doresc numai rău!
Și i-am raspuns omului:
Nu permit jigniri și insulte, blogul e plin de comentarii critice.
Eu unul nu jignesc si nu insult, iar acest limbaj crud imi e strain. Nu ma intereseaza blogul dumitale, domnisoara, am facut-o pt. ca scriu, impreuna cu inca doi filologi, la un studiu despre pervertirea limbii romîne in diverse bloguri autohtone, si esti pe locul trei in acest ranking. altminteri nu pot decat sa zambesc, cand vad ce „debitezi”. Si acum ma scuz, am ceva mai bun de facut!
QED.
M-am uitat scurt pe profilul omului de Facebook. Dincolo de o poză ostentativ macho de profil, filologul nostru posta declarații de amor unei doamne, declarații și dedicații de un penibil rar. Sigur, în opinia mea, orice declarație de amor feisbucistă e buză cu ridicolul – amorul se face în alcov, nu pe peretele public. Sau în artă. Noroc că m-am uitat, că nu aș fi știut de ce mi-e pagina de facebook a blogului împroșcată toată cu venin a doua zi dimineață – pasămite descinsese dulcineea, să combată cot la cot cu filologul ei. Le-am dat block și ban, deși aflasem de la Mîndruță că Mark te pedepsește dacă ești antisocial. Dar uneori există prețuri care merită plătite. De ce vă risipiți, măi ciocoflendărilor, energia pe alții?
Toți ceilalți, hai, dansați cu mine, străinilor.
