Tocmai am primit hîrtia de disponibilizare. M-am uitat la dînsa cu condescendență. Carevasăzică sunt șomeră.
Nu e prima oară cînd sunt concediată.
În 2008 eram într-o pauză de presă. Mi se luase de televiziune, după niște ani foarte grei în ProTv. Mă alesesem cu ceea ce se cheamă oboseală cronică și medicul mă amenințase să schimb ritmul, că dacă nu, crăp. Nu-mi permiteam să crăp chiar atunci, aveam doi copii mici pe care îi creșteam singură. Așa că îl schimbasem. Mă angajasem într-un loc cu program fix, grețos de plictisitor pentru una ca mine, obișnuită să fie continuu în priză, dar care mă ajuta să mă refac. Tot aia a fost perioada în care am început să scriu mai serios – probabil tot de plictiseală. După o vreme, nu prea lungă, am plecat de acolo ca să lucrez pentru o rudă care avea nevoie de ajutor în firmă. Am ajutat cum m-am priceput mai bine însă acolo lucrurile erau complet razna iar eu devenisem un ghimpe. Drept care, am fost smulsă brutal, pe nepusă-masă, într-o superbă dimineață geroasă de februarie, la doar cîteva luni după ce fusesem adusă, cu îndemnul să las mașina de serviciu, laptopul și să mă car pe loc. Ceea ce am și făcut. Cu nici două săptămîni înainte, fusesem dată afară de unde locuiam, tot în ger, cu doi copii mici și fusesem primită de o prietenă, provizoriu, că nu aveam unde mă duce. În trecăt fie spus, nici mama nu mă primise, căci i se păruse rușinos la vremea aceea că eram o femeie divorțată cu doi copii, fără casă, bărbat și acum, poftim, și fără job! Mama e o tipă rușinoasă, căreia îi pasă mult de gura lumii.
Așadar, stăteam și mă scărpinam nervos și a pagubă în cap, întrebîndu-mă încotro să o iau, Agripină postmodernă și cam deprimată, nu-i vorbă. O zi mai tîrziu, am aflat că se deschidea stația locală Realitatea, mi-am aranjat un interviu A treia zi, începeam munca. Cel mai fain job din viața mea. Așa a început cea mai mișto și intensă perioadă, dar poate și cea mai complicată, care a lăsat urme adînci în cortex, din viața mea. Un an mai tîrziu, aveam și casă. Bărbat – nu, doar pentru o scurtă vreme, destulă însă cît să-mi ajungă pentru toată viața și măcar un roman. Nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat dacă nu aș fi fost concediată nemilos în dimineața aia geroasă cînd lumea părea că se dezintegrează complet.
Așa că mă uit la hîrtia asta de disponibilizare și mă umflă rîsul. Cînd m-au chemat și mi-au zis că au de dat oameni afară dar că eu nu sunt în schemă, în schimb va trebui să mă mulțumesc cu jumătate din salariu de acum încolo, m-am foit două zile. Abia reușeam să plătesc facturile din salariul ăla care oricum tot scădea de un an încoace, nu aveam cum mă descurca cu jumate. Așa sunt salariile în presa locală. Iar jobul ăsta nu îmi mai place demult. E cronofag și nu îmi lasă vreme pentru ceea ce simt eu că e mai important și menirea mea: să scriu. Romanul ăla zace neatins de două luni, cu doar cîteva zeci de pagini scrise. Eu sunt obosită și m-am tot găsit lipsită de pofta de a schimba ceva. Am trăit inerțial, între proiecte și lansări, ciupit ceva timp pentru scrisul pe blog. Trebuia să vină asta ca să mă scutur și să mă caut de resurse. După două zile în care m-am tot gîndit, văzîndu-i și pe colegii mei care se temeau fiecare că el va fi cel dat afară și nu are opțiuni, am ales să fiu eu cea dată afară. Ei au suflat ușurați. Și eu suflu tot mai ușor. Era prea scump pentru mine un job plătit cu minimul pe economie, full-time. Pur și simplu nu mi-l pot permite. Știu sigur că pot mai mult decît atît. Pînă la urmă, a fost doar o slujbă ca oricare alta…
Ce o să fac, am doar idei neclare, încă. Dar am un sentiment grozav de eliberare și anticipația unei perioade extrem de fecunde și mișto. În primul rînd, o să scriu. Vreme de două luni, nu voi face nimic altceva decît să mă odihnesc și să scriu. Am visat la o vară sabatică de cînd mă știu – nu mi-am permis-o niciodată. Cumva, nici acum nu mi-o, însă aleg să da. O să mă sui pe deal și îmi voi termina romanul, în liniștea de sus. Voi scrie dimineața, zilnic, cîteva ore, după exercițiile de dimineață și micul dejun complet eco pregătit de Reveica. Voi merge și la mare, cu cortul, cum îmi place mie. Voi scrie. Pînă la toamnă, voi fi găsit și soluțiile pentru ce fac mai departe, o să am timpul necesar să o fac. Deja am niște idei. Știu sigur că întîmplarea de acum este deschizătoare de poteci. Mi-ar plăcea și un job care să țină de scris, de social-media, pe care să-l pot face de oriunde și care să îmi lase vreme de cărțile mele. Dacă auziți ceva potrivit, știți unde mă găsiți.
Na, că am trăit-o și pe asta, să fiu șomeră. E aproape haios, dacă stai să te gîndești. Celebră și șomeră. Mai urmează să găsesc un editor precum Bukowski și să fiu plătită să scriu. Ah, stai, trăiesc în România, scriu în românește, de o mie de ori mai prost decît tata Charles, iar aici, pe cărțile tale iei doi lei pe exemplar vîndut, dacă ai noroc și editorul e de treabă. Oh, my.
(foto: Librăria Humanitas Brașov)