Divorțase în urmă cu cinci ani și de atunci trăia singură. Îi plăcea independența de după separare, dar nu renunțase la gîndul că va întîlni bărbatul care să-i înmoaie genunchii, pe care să-l placă pe de-a întregul și care s-o iubească pentru tot restul vieții. Prietenele, majoritatea prinse în căsnicii nefericite sau singure și ele de multă vreme, cu mai multe tentative eșuate la activ, o persiflau, dar ea continua să trăiască cu credința asta și cu atenție mărită la oameni, în jur. Nu știi de unde sare iepurele, spunea.
Uneori simțea că e foarte aproape de a-l întîlni. Un miros, un zîmbet, o fluturare de gene, o pereche de mîini frumoase și puternice, o făceau să tresară. Apoi observa ceva cu care nu ar fi putut trăi și renunța. Cîteodată se plimba pe străzile orașului unde trăia și îi plăcea să-și închipuie că într-o anume casă, bărbatul care avea să o iubească pe ea, fumează trabuc, bea coniac în pahare fierbinți și citește, fără să aibă habar că ea e așa de aproape. Altădată o îngrozea gîndul ăsta, că el poate fi oriunde, ascuns privirii și cunoștinței ei și că nu vor ajunge să se petreacă, să se privească în ochi, să se recunoască. În serile alea aproape că își pierdea speranța și mergea încet spre casa ei plină de cărți și viniluri, cu lacrimi în ochi. Acasă se cufunda în fotoliul cel mare, cu o carte groasă în brațe și un ceai cald și parfumat.
Era frumoasă și știa că e frumoasă. Se apropia de cincizeci de ani, dar avea silueta și apariția unei puștoaice. Se îmbrăca cochet, pe stradă întorceau și femeile capul după ea. Avea o coamă groasă de păr de culoarea castanei coapte și glezne subțiri, rasate. Iar în geanta mare purta mereu o carte.
De la un timp se înscrisese pe un site cvasimatrimonial. Fie ce-o fi, își zisese. Nu știi de unde sare iepurele. Așa l-a cunoscut pe Doru. Părea chipeș și înalt din poze și mai părea să aibă cuvintele la el tot timpul. Îi plăcea asta, ca un tip să aibă mereu replică. Și simțul umorului. Iar Doru părea a se încadra. Era mai tînăr ca ea, dar asta nu era nicio pagubă, își spunea. Dimpotrivă. Abia avea să fie mai viril decît unul de vîrsta ei, dacă s-ar fi pus problema vreodată. Au prins a vorbi la telefon, apoi pe internet, cu camerele pornite, să se vadă mai bine. Aproape că i se aprinseseră călcîiele, dar se reținea.
Ideea unei întîlniri ochi în ochi, în carne și oase, se înfiripa tot mai aievea. Desigur, el locuia în alt oraș. Apartamentul ei era mai primitor, iar ea nu avea chef să joace pe teren străin, așa că i-a strecurat o vorbă, ca o invitație. El a prins-o și a crescut-o și iată-l în tren, în drum spre ea, la ceas de seară tîrzie. L-a așteptat emoționată la gară, întrebîndu-se dacă el era cel pe care îl chemase în gînd în tot timpul acela. Dacă avea să îi placă cum miroase, cum e îmbrăcat, dacă are unghii și dantură îngrijite și lenjerie frumoasă. Dacă o să îi sărute mîna sau o s-o strîngă în brațe. Cînd a coborît din tren, i-a părut și mai frumos decît pînă atunci. Nu i-a sărutat mîna, ci a pupat-o, stingherit, pe obraz.
În mașină, în drum spre casă, au turuit verzi și uscate. A învîrtit cheia în ușă, s-au trezit înăuntru, în casa ei caldă, feminină. Doru a intrat, a privit de jur împrejur în holul tapetat cu cărți. Pereții, de jos pînă sus, erau ticsiți cu volume, sute, mii de cărți. Doamne, ce de cărți, a exclamat. Ce faci cu atîtea cărți?! Iar uimirea din glas a sunat genuină, netrucată. Apoi a cerut voie să meargă la baie. Ea a rămas în urmă-i scuturată de un fior de scîrbă. În clipa aia nu voia decît să-l vadă cît mai repede afară din casa ei, căptușită de cărțile acelea cărora el nu le vedea, sincer, rostul. Cărțile și vinilurile ei, la care ținea ca la ochii din cap. Îi păruse frumos, dar acum îl vedea schimonosit, rostind întrebarea aceea odioasă: ce faci cu atîtea cărți? Îi părea deodată doar o masă diformă, nedeslușită, de carne.
Cînd a ieșit de la baie, a găsit-o schimbată, rece, cu privirea oțelită. I-a spus scurt: uite, pot să-ți par nebună, trebuie că și sunt, dar chestia asta nu merge, nu are cum merge. Poți alege să pleci cu următorul tren sau poți rămîne la un hotel, pe cheltuiala mea, nu e nicio problemă, dar aici nu mai poți rămîne. Nu i-a explicat ce anume i-a declanșat declicul. Era convinsă că nu ar fi înțeles. El s-a mirat și mai tare, dar a acceptat să plece cu următorul tren, care era peste patruzeci de minute. L-a condus la gară, iar cînd a încercat să o îmbrățișeze, s-a dat instinctiv un pas înapoi. Nu mai putea să îl vadă în ochi. Nu s-a uitat cum se urcă în tren, s-a dus întins acasă, unde a luat cu două degete prosopul pe care se ștersese el și l-a pus într-o pungă, într-atîta de silă îi era. A aruncat punga, a aruncat pînă și sulul de hîrtie igienică pe care bănuia că îl folosise. A dezinfectat chiuveta și weceul. Cînd orice urmă a trecerii lui pe acolo a fost ștearsă, s-a dus în holul ei plin de cărți și le-a mîngîiat cotoarele. Încet, cu tandrețe. Apoi s-a prăbușit în pat, plîngînd.
(acest text face parte din cartea Alive, pe care o puteți găsi cu reducere aici)