iulie 2010
O lăsasem la ta-su de zece minute. Și am primit telefonul. Vezi ca bigudiul mic a leșinat, am chemat ambulanța. Dacă nu ești mamă și anxioasă nu poți înțelege ce simți când auzi asta. Am mers pe interzis. Cu 100 la oră prin oraș, într-un slalom disperat și neputincios. Deja o urcau în ambulanță. Era palidă și se forța să zîmbească. Doctorul – un prieten vechi, îmi spune că îl îngrijorează faptul că și-a pierdut cunoștința și că o ducem la urgențe să facem niște investigații. O sun pe doctorița noastră. O țin în perfuzii. Vorbesc ceva, în limbajul dureros de cunoscut, despre epilepsie. Să facem un eeg să fim siguri, zic.
Și facem eeg-ul. Și mergem la neuropsihiatru cu el, să ni-l citească. Mă privește lung și îmi spune că uite, a ieșit un edem cerebral. Să facem și o tomografie, să fim siguri.
Și mergem la tomograf. Bat la ușa neurochirurgului. Și el prieten vechi. În cabinet cu el, încă unul, gras și nesuferit, se joacă pe calculator exact ca în reclama aia. Vorbesc cu prietenul meu. Îmi zice, draga mea, colegul meu se ocupă de copii. Aștept. Ăla nu se obosește să ridice capul din joc. Ia în scîrbă, într-un final apoteotic, eeg-ul. Doamnă, zice, a mai făcut vreo criză până acum? Cuvîntul criză mă blochează. Întreb gâtuită: vorbim de un leșin de cîteva secunde… de unde criză? Se enervează. Urlă la mine. Îmi explică, doct și sastisit de din astea ca mine, că orice pierdere de cunoștință nu e așa, cum cred eu, ca în coana Joițica, că înseamnă CEVA. Auzi, madam, ceva! La prima nu se pune diagnostic, dar la a doua, e E-PI-LE-PSI-E!! Mă scurg pe scaun, ușor, lacrimile îmi țîșnesc ca în desenele animate. Protestez slab, că fetița mea e zdravănă și s-a jucat în soare. Doamnă, îmi zice ăla și mai scîrbit, văd că nu ne înțelegem. Păi cum să ne înțelegem, dacă mata îmi zici că după un leșin de 3 secunde copilul meu e epileptic? Eu am leșinat de mai mult de două ori și nu am epilepsie. Rîde sinistru. Asta ziceți dumneavoastră. Poate că aveți. Îmi încordez pumnii și îmi pare iar rău că nu sunt bărbat. Să facem tomograful. Aștept rezultatul pe holul clinicii gata să mă prăbușesc. El mă ține strîns, eu țin strîns rivotrilul sub limbă. Tomograful e bun.
Neuropsihiatrul studiază eeg-ul și tomograful din nou. Îmi explică să nu mă panichez, dar că edemul ăla cerebral există. Trebuie reluat eeg-ul peste o lună și dacă e ok, atunci putem răsufla ușurați. Până atunci, ținută sub observație, dar să ducem o viață normală. Iar dacă mai leșină o dată, trebuie începută o medicație, ceva. Sunt sigură că am eu edem cerebral acum, atît de greu îmi simt capul.
five days later.
Nu am făcut plajă în vamă, ca să ne întîlnim cu niște prieteni din Constanța. Fetele au vrut pizza. Suntem în drum spre ei, dar bigudiul mare e palid rău. Îmi vine să vomit mama. Not again! O țin de cap, în portul Tomis, printre iahturi, și ea varsă. Tremură toată. Gata, mergem la spital.
Spitalul din Constanța e un monstru. Ea vomită și îi e rău continuu. Intrăm unde scrie urgențe copii. Zece puradei așteaptă la ușă. Niciunul nu pare să fie foarte bolnav. A mea nu se poate ține pe picioare. Intră prietena noastră, medic rezident acolo, să vorbească. Eu înjur în gînd ghinionul și saturn în casa I. După un sfert de oră de negocieri, ne cheamă. Țigăncile sar pe noi. Mă scutur de ele. Urgența arată ca un dispensar de țară. Jeg și sărăcie. Un doctor masiv și mustăcios o examinează vag. Îmi cere anamneza. Nu îi iau analize, nici măcar tensiunea. O palpează pe burtă. Mă uit la mine. Arsă de soare, cu o eșarfă pe cap și în șlapi, cu picioarele pline de nisip, nu prezint prea mare garanție. Așa că medicul se uită la mine disprețuitor și îmi spune: sigur ați mâncat ceva de pe plajă. Băi, dacă sunteți săraci și nu aveți bani să mîncați la un restaurant, mai bine stați acasă. Văd instantaneu negru în fața ochilor. Fac un pas elastic înainte, gata să îi sar în gît, ca pantera. Mă opresc și îi silabisesc, printre dinți, cuvîntul magic. Lucrez în televiziune, sunt jurnalist, nu cerșetor. Mă întreabă dacă îl ameninț. Îi răspund că relev doar că nu mănânc de pe jos, că posed informații la același nivel cu el. În maximum trei secunde devine extrem de prietenos. Și cu mine și cu a mea, care continuă să zacă pe patul insalubru, fără să i se facă nimic. Trebuie să o internăm, zice. Și începe să facă formele, cu o amabilitate care mă umple de scîrbă. Apoi, fără să i se fi făcut nimic, e pusă pe un scaun și lăsată în fața unei uși. Așteptați aici, zice asistenta, vine cineva să vă ducă pe secție.
Stăm acolo preț de jumătate de oră. Mama, trebuie să vomit. În geanta de plajă am o eșarfă. Îi spun că dacă îi vine, să verse pe ea. Avem o oră de cînd ne aflăm în jegul ăsta de spital. Îmi vine să plîng de furie și neputință. Salvarea vine de la o infirmieră plină de sictir care ne duce la etajul 9. Terapie intensivă. Sau asta scrie pe ușă. Îmi vine să vomit și mie cînd văd. Degeaba v-a trimis, îmi șuieră vaca în uniformă. Nu e locuri. Și îi dă vânt căruciorului cu piciorul pe ușa cabinetului. Aud prin lemnul ușii o voce rea: asta ce dracu mai are? Dau să împing, să intru. Răsare un cap de asistentă, cu aceeași grimasă de silă. Îmi zice: nu aveți ce căuta aici, domnișoară. Aici pot intra numai mamele! Și zbang, ușa în față. Împing iar și urlu: dar eu sunt mama!!! Aia mă examinează de sus pînă jos, cu aceeași silă și vădită neîncredere și îmi dă drumul, cam neconvinsă.
Terapia asta intensivă e un alt dispensar. Bat pariu că la Puchenii Moșneni, de exemplu, ăia sunt mai dotați. Uite care e treaba, îmi zice una din asistente, degeaba v-a adus aici. Noi nu avem nimic, nici medicamente, nici perfuzii și nici locuri. Acu să vină doctorița. Și face o pauză dramatică. Dar… amabilitate, aveți? întreb, verde de nervi. Sau e criză și de din asta? Și zic iar cuvîntul magic. Șiiii… ce să vezi?! Ca prin farmec vocile li se înmoaie, zîmbetul le revine și încep repede să îmi explice că le e greu și lor, că uite, sunt puține și și așa vor să le restructureze. Mi-e silă că trebuie să recurg la formula asta, dar e singura șansă să îmi trateze copilul… Și în timp ce ele se plîng, fie-mea zace chircindu-și cei 182 de centimetri pe o canapea scundă, fără să i se fi făcut nimic. NIMIC. Și îmi vine să urlu.
Doctorița e micuță și nu are un ochi. Se uită la mine cu ochiul bun și îmi zice că a auzit că e cineva care face scandal aici. E prudentă, cuvîntul magic precedase venirea pe secție. Ne mută într-o secție mai spălată a spitalului. Mai de vip, așea. Și îmi face o listă lungă, să mă duc la farmacie să iau, că nu au ce să îi facă fetii, nu au medicamente de niciun fel. Nici siringi. Nici branulă. Nici măcar ser fiziologic, la dracu! E deja noapte afară. În timp ce ea scrie, pe bigudiul borîcios îl mută cu scaunul cu rotile. O rog pe asistentă să îmi împrumute o tăviță, să aibă unde vărsa, pînă ajungem jos. Refuză. Copilul varsă pe hol, pe jos și în eșarfa mea verde din caraibe. Îmi spune că îi pare rău că mi-a murdărit eșarfa preferată, dă-o dracu de eșarfă, tu fă-te bine.
Alerg disperată la farmacie. Mă rătăcesc. În curtea spitalului, lîngă spital, numai țigani. Miroase înțepător, insalubru. La farmacia nonstop, alți țigani. Caută o suzetă, dar de fapt nu suzetă ci biberon. Dar nu din ăla, unul mai ieftin. Farmacista îi arată zece din alea, copilul meu vomită în spital de 4 ore, mă stăpînesc greu să nu le iau tuturor neamul în vorba aia de la maimuță la pentium 8. În cele din urmă ajung să cumpăr siringi și metoclopramid și algocalmin fiole și antibiotic injectabil și ser fiziologic și soluție perfuzabilă și leucoplast. Plm, leucoplast.
La 4 ore de cînd am ajuns la spital, în sfîrșit primește medicație. Cumpărată de mine. E palidă și speriată. Mama, nu pleca, e așa de urît aici și oamenii ăștia așa de răi. Nu plec. În salon, în afara patului ei mai e un pătuț de sugar, cu gratii. Stau lîngă ea pînă adoarme și apoi mă încolăcesc în jurul meu pe pătuțul de bebeluș.
Prin ferestrele murdare îmi rînjește sinistru o lună plină, rotundă, lăbărțată. Închid ochii să ațipesc puțin, dar mă înhață demonii din colțul pleoapei și mi se face frică, tot mai frică.
***