Și a trecut și acum sunt o doamnă în etate de 38 de ani. Purie și bolnavă, ca toate doamnele în etate.
La naiba, îmi propusesem să mă sărbătoresc prima dată în viața mea, doar așa, fiindcă sunt fericită. Și începuse bine: miercuri, fetele de la grupul de terapie m-au făcut să plîng de bucurie și emoție, m-au copleșit cu flori și cadouri și gînduri frumoase, mi-au cîntat la mulți ani; m-am simțit cum nu îmi amintesc să mă mai fi simțit vreodată. Înconjurată cu iubire, așa.
Apoi a venit dimineața și iar a fost fain, probabil cea mai frumoasă dimineață de zi de naștere din viața mea, m-am trezit dezmierdată și iubită și am zis, wow, nu am nod în gît de plîns, nu mai simt singurătatea aia apăsătoare din fiecare zi a mea de cînd mă știu. Și m-am îmbrăcat să plec la muncă și mi-am făcut o poză pe terasă, să o pun lîngă o altă poză pe care o găsisem prin laptop, de la ziua mea din 2003, să văd cum am îmbătrînit eu 12 ani. Și mi-a plăcut că nu erau mari diferențe, am îmbătrînit frumos. Fiindcă, am mai spus aici cînd am vorbit despre frumusețe, ea vine din interior și tot ce avem acolo se așază pe față, la vedere, căci noi nu avem tablouri ca Dorian Gray care să ne ascundă degradarea sufletului. Se spune că pe la 40, începem să arătam așa cum suntem.
Și apoi am plecat la muncă și am simțit că sunt cam amețită. Și pe măsură ce treceau orele, amețeala se amplifica, pe la 12 îmi simțeam capul ca pe o cască de fier, greu, abia mai vedeam, amețeam puternic, îmi amorțise complet ceafa și ardeam tare. Așa m-a găsit și fie-mea cea mare, care venise cu flori și prăjituri. Dar a trebuit să stau să termin treaba iar cînd am fost gata cu tot ce aveam de făcut am venit acasă să mă bag în pat, am luat o pastilă și am fost convinsă că voi fi bine, dar am fost tot mai rău. Și m-a apucat spaima, singură în casă, amețind cum nu mi s-a întîmplat niciodată, cu pulsul mărit și tot mai fierbinte și m-am cuibărit în patul improvizat din paleți de pe terasă, și da, poate că am plîns puțin de durere și neputință, am mai luat un praf pentru febră și i-am scris că mi-e rău și nu știu ce să fac, iar el a știut ce să facă, așa, ca întotdeauna, a reușit să mă facă să mă liniștesc de la telefon, apoi a fugit de unde era și unde era important să fie și m-a făcut bine. Și mi-am amintit că asta cerusem și îmi dorisem așa de mulți ani și cît de greu mi-a fost să rup patternul și să ajung aici și am adormit fericită, cea mai fericită femeie de 38 de ani abia împliniți.
Și au fost toate mesajele și urările pline de gînduri bune, sute de oameni care mi-au spus mulțumesc și care mi-au dat în dar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poți obține în viața asta: conștiința faptului că nu faci umbră pămîntului degeaba. Mulțumesc.
Și tot pentru prima dată în viață, de ziua mea mi-am dorit, în afară de sănătate – că iubire deja am – bani. Eu, care am considerat banii murdari și m-am ferit de ei ca de dracul, mi-am dorit să cîștig suficient de mulți bani cu ceea ce știu cel mai bine să fac – adică ce am făcut în ultima vreme, de exemplu – cît să nu mă mai duc zilnic la o muncă plătită prost și cronofagă, care să mă țină departe de scris și de lucrurile cu adevărat importante.