Afară, magnoliile s-au lăsat păcălite de aerul primaveril și au înmugurit. Boboci s-au ițit de proști, fără să se prindă că e țeapă. Rozul lor o să fie boțit de frig și zăpadă. Vor îngheța, tăntălăii și nici nu o să înțeleagă măcar de ce. Că ei au zis că e bine ce fac. Soarele le-a zîmbit. I-a chemat. S-au lăsat tentați dar au rezistat stoic o vreme. Și-au zis, nu ne înmugurim, că nu se face. Parcă a venit prea repede primăvara, mi-e că nu e combinație. Să nu ne-o luăm în fotosinteză, iar. Până la urmă au cedat, ca orice boboci fără pic de sevă cenușie, nimic. Iată-i. De un roz aproape desuet în ingenuitatea lui. O să îi îngenuncheze crivățul. Vor tremura o vreme, ca niște cățeluși abia fătați. Apoi vor îngheța. Înghețul e dulce, știu eu de cînd am stat sub avalanșă. Li se va face cald și vor visa. Vor visa că soarele a rămas de două sulițe pe cer. Că au înflorit ca o spumă. Că două degete subțiri le-a mîngîiat o singură petală. Un nas mic le-a inhalat parfumul. La vremea cînd vor visa-simți atingerea, vor fi deja morți.
Înghețați.