Azi am văzut în newsfeed-ul meu, printre sute de poze cu copii, flori, pisici, mîncare perfect aranjată în farfurii, statusuri inteligente sau nu, răutăcioase sau nu, o fotografie cu mîncare arsă, dar nu arsă ușor, ci scrum. Însoțită și de povestea arderii ei, spusă cu umor. M-am bucurat de fotografia asta ca de cine știe ce. Era o oază de normalitate în oceanul de perfecțiune ambalată cu funde și deversată în online. Mi-am permis să visez vreme de cîteva secunde cum ar fi dacă ne-am permite cu toții astfel de momente de adevăr, dacă ne-am permite să greșim la vedere, să fim vulnerabili la vedere, în loc să cosmetizăm încontinuu realitatea, propunînd o imagine distorsionată, sulimenită, mincinoasă. O lume care te face doar să te simți inadecvat, căci te compari instinctiv și ieși mereu pe minus. Ceilalți sunt mereu mai buni, mai umblați, mai stilați, mai frumoși, mai deștepți decît tine. Ei nu greșesc, ei au copii mai educați, mașini mai frumoase, vacanțe mai exotice, relații mai funcționale și fericite. Iar toată povestea asta e precum pozele alea de profil pe care le văd deseori, înfrumusețate cu niște filtre pe care cei care le folosesc nu știu să le aplice decît pe față, iar gîtul și decolteul rămîn să urle la privitor adevărul. Mai demult nu înțelegeam de ce ai face așa ceva, dar acum știu că e o nevoie irepresibilă asta, să cosmetizezi totul, să te minți, să te vezi mereu mai bun, mai frumos, mai omenos, mai în toate felurile decît ești cu adevărat, ca să poți trăi cu tine. Și să găsești mereu justificări pentru ceea ce nu se potrivește cu tabloul pe care te străduiești atît de mult să-l creezi despre tine.
Înainte, luam de bune prezentările pe care și le făceau oamenii. Acum, ciulesc atent urechile cînd cineva începe să spună despre sine că e așa și pe dincolo. Și știu că fie așa ține el morțiș să creadă că e, fie aia e masca pe care o îmbracă, în mod conștient, în momentul ăla. Cele mai multe lucruri pe care le credem despre noi se prăbușesc cu zgomot la o analiză mai atentă. Uite un motiv puternic pentru care oamenii nu se duc la terapie. De ce să îți sabotezi cu bună știință imaginea pe care ai construit-o cu atîta grijă? Am crezut și eu despre mine că sunt mai bună decît sunt. Sau că sunt mai rea decît sunt. Acum nu mai cred, acum mă analizez, am învățat să-mi pun mereu întrebări despre mine. Despre nevoile care stau la baza lucrurilor pe care le fac sau le cred. De cele mai multe ori nu îmi place răspunsul. Dar învăț să trăiesc și cu asta. Să mă accept cu toate bubele mele, cu toate nevoile mele greșite, pe care încerc să le tot îndrept. Fiindcă nu aș vrea să mor bouă. Dar mai ales nu aș vrea să trăiesc bouă.
E atît de fain să îți dai voie să fii vulnerabil! Oamenii vulnerabili sunt mult mai puternici decît cei care se ascund după măști. Visez să trăiesc între oameni vulnerabili, deși știu că nu se va întîmpla asta curînd. Fiindcă vulnerabilitatea nu e slăbiciune, ci autenticitate. Chiar dacă majoritatea oamenilor așa o percept, drept slăbiciune. Am văzut asta în grupurile de terapie, o văd camuflată în fiecare zi peste tot. Or, ești cu atît mai slab cu cît ascunzi ceva. Adevăratul călcîi al lui Ahile nu e să îți asumi greșelile, ci să le îngropi, în speranța că nu le va găsi nimeni.
(foto: Miruna Stănculescu)