Mi-e tot mai greu să viețuiesc printre oameni inconștienți. Mi-e tot mai greu să mă abțin să încerc să le explic că au nevoie să se caute, să se cunoască, să se înțeleagă. Fiindcă nu e treaba mea. Și totuși. Dacă aș fi dictator, aș obliga pe toată lumea să meargă la terapie. La început s-ar duce de silă și nevoie, probabil, ar opune mii de rezistențe (eu, care m-am dus de nevoie și bunăvoie și ce ditai rezistențele am avut), dar într-un final ar simți beneficiile. Îmi spunea odată iubitul unei cititoare, argentinian de origine și personaj de-al lui Saramago, a cărui mamă era nu doar prietenă cu Saramago ci și psihiatru că, în Argentina, în orașele mari cel puțin, oamenii merg la terapeut ca la medicul de familie. Într-o astfel de lume aș vrea să trăiesc.
E atîta agresivitate și neîmpăcare peste tot unde mă uit și mă tot trezesc explicînd și încercînd să trec de aparențe, de scuturi, de temeri, ca să ajung la vulnerabilități, să le arăt oamenilor că toți suntem la fel, pe toți ne doare, să nu mai arunce cu pietre, să se oprească puțin și să se gîndească. Însă cei mai mulți sunt în negare și nici nu au cheile potrivite. Mulți mă cred de-a dreptul proastă, cum încerc eu să înțeleg pe toată lumea. Iar alții mă cred nebună, că tot vorbesc de terapie și de beneficiile ei, doar numai nebunii au nevoie de psiholog.
Și totuși. Cineva îmi zicea la lansarea de la Constanța (mă cunoscuse la prima lansare, în urmă cu trei ani și ceva, cam pe cînd începeam terapia mai serios) că în față are un alt om, cu totul. Așa și era. Și nu era doar faptul că ne schimbăm încontinuu, eu chiar sunt alt om. M-am așezat pe mine în mine, știu cine sunt și de ce sunt, nu mai sunt speriata de atunci. Am tras îngrozitor de mine și mai am mult de tras ca să mă cunosc, accept, să-mi înțeleg nevoile, tiparele comportamentale, să mă accept în imperfecțiunea mea, să încep să mă iubesc. Să-mi pun mereu întrebările corecte: de ce aleg asta, ce nevoie îmi împlinește ce tocmai am făcut acum, cum fac să opresc tiparul ăsta etc. Să mă văd pe bune, dincolo de măști, de scuturi, de construcții cu rol protector. Să mă las ghidată către sinele dureros, acolo unde nu m-aș fi atins singură, că durea prea tare. Și, pas cu pas, am ajuns tot mai aproape de mine. Și e tare bine aici. Acum chiar văd prin oameni ca prin niște geamuri spălate. Sau, mai degrabă, ca Neo în Matrix, văd peste tot coduri și am cheile potrivite să le descifrez. Și viața e infinit mai ușoară, mai frumoasă. Dar și mai grea, în același timp, paradoxal. Fiindcă, în afara celor care trec prin același travaliu ca mine (bărbatu-meu și cîțiva prieteni aflați și ei în terapie), mi-e tot mai greu să comunic, parcă aș vorbi o limbă stranie, de neînțeles.
De curînd, o cunoscută care a început nu cu multă vreme în urmă vizitele la psiholog îmi mărturisea că, la primele ședințe tot voia să renunțe fiindcă de cîte ori pleca de la cabinet era deprimată, plîngea, nu se simțea deloc bine. Mă dusesem cu o problemă, am zis că o rezolv repede, și am dat peste un sac fără fund, îmi spunea. Și mă gîndeam să renunț, ce nevoie am eu să scotocesc acolo, să mă doară inutil, nu aveam altă treabă? Acum îmi dau seama abia ce important e să scot tot, să scutur, am adunat atîtea pînă la 48 de ani. E normal să doară, îi spun. Doare, firește că doare. Tot ce aruncăm acolo, tot ce nu vrem să ne mai amintim, să știm, tot ce îngropăm în noi nu trece, doar se inflamează și devine purulent. Rănile alea la care nici măcar nu ne uităm de spaimă să nu ne ucidă durerea, nu trec doar fiindcă ne prefacem că nu există. Ba dimpotrivă, ele coc fără încetare, adună și mai mult puroi. Firește că doare să cureți rana, ca să o lași apoi la aer, dezvelită, să se cicatrizeze. E alegerea ta ce faci cu ea. Poți să suporți durerea conștient și să te vindeci, o durere intensă și de scurtă durată, sau poți să trăiești la infinit cu o durere mai mică, însă constantă, și asumîndu-ți faptul că, din cînd în cînd, buboiul se sparge singur și împroașcă în jur, cînd te aștepți mai puțin, cu furie, ură, venin, agresivitate și cîte și mai cîte.
Depresia, anxietatea, dependențele, compulsiile de tot felul, toate sunt modul psihicului nostru de a ne spune că acolo e buba, că doare, că trebuie să ne oprim puțin din orice am face ca să ne întoarcem spre noi. Și sunt și un mare dar, de fapt. Par nenorociri, dar dacă știm ce să facem cu ele, sunt un dar. Știu o mulțime de cazuri de oameni cărora li s-au întîmplat tot felul de lucruri care au părut, inițial, o mare grozăvie: un divorț, o moarte, o concediere, o condamnare, urmate de depresii puternice, de atacuri de panică. Și de un moment de răscruce important, în care au ales să se caute, să se înțeleagă. Și au înțeles mai ales că li s-a dat o șansă să se repare și să-și repare viețile. Că nu erau fericiți, că, fără evenimentul ăla, ar fi murit poate fără să știe cine sunt și de ce trăiau așa cum trăiau. Fără să își ofere șansa la o viață nouă, conștientă.
Mă gîndesc că, cu cît aflăm, noi omenirea, mai multe despre psihicul uman, cu cît înțelegem cît de importantă e sănătatea emoțională, va deveni mandatorie igiena psihologică. Zicea Bogdan Papacostea că el speră că în viitor va fi la fel de rușinos să nu mergi la terapie cum e acum să nu te speli pe dinți. Să fie o chestiune de igienă elementară. Nu o să mai trăiesc atunci, dar îmi imaginez o lume în care copiii vor răspunde la întrebarea: tu ce o să te faci cînd vei fi mare: rezolvat psihic ca tata, empatică precum mama, sănătos emoțional ca bunicul etc. Fiindcă e singurul lucru cu adevărat important: să ne acceptăm pe noi înșine și, implicit, pe cei de lîngă noi. Tot ce e urît în lume vine de acolo: din neiubire de sine, din neacceptare, din durere. Din neînțelegere, în ultimă instanță.
Cu ce m-a ajutat pe mine? În primul rînd, mă văd. Mă cunosc, încep să știu cine sunt cu adevărat, nu cine mi-ar fi plăcut să fiu, cine îmi imaginam că sunt. Lucrez la a mă accepta, cu toate ale mele, care nu sunt puține, adunate în 40 de ani. Mai ales cu alea pe care le dosisem nu sub preș, ci sub scîndurile podelei, de-a dreptul. Încep să mă iubesc, să adopt comportamente sănătoase față de mine, care se răsfrîng în cei din jur. Nu întîmplător toți din familie luăm drumul ăsta, e o dinamică comună, care ne-a adus mai aproape decît oricînd. Îmi rezolv, pe rînd, toate relațiile importante și mai puțin importante, dar care m-au rîcîit cîndva și sunt foarte mîndră de asta, că pot ierta și îmi dau voie să fiu vulnerabilă și să vorbesc cu oamenii aceia despre ce simt. Oriunde detectez la mine animozitate, invidie, sentimente negative, iau la puricat problema și o rezolv, fără orgolii și false pudori, dar mai ales fără așteptări de la ceilalți. Am tot făcut și voi tot face, pînă cînd va fi curat totul. De fapt, sunt pentru prima oară conștientă în viața mea de tot din jurul meu și de mine. Iar uneori mă întristează că am trăit pînă acum la suprafața vieții, dar cel mai adesea mă bucur tare că nu am trăit toată viața așa și că am mulți ani în față în care nu voi mai bîjbîi la întîmplare prin lume, aruncînd vina pentru alegerile mele în exterior, fără să înțeleg cu adevărat ce mi se întîmplă. Și știu cît de important e ce fac pentru mine pentru familia mea, pentru copiii mei. Și nu mă voi opri. Sigur, am auzit și varianta: poate pentru tine funcționează terapia, pentru mine sigur nu, de la oameni care au mai multă nevoie decît pot măcar să își imagineze. Și știu că e o formă puternică de rezistență, dacă și cînd nu vor mai putea, vor căuta ajutorul. Sau vor trăi așa, chinuindu-se și mințindu-se, toată viața. E alegerea lor de făcut, eu mi le fac pe ale mele. Și vorbesc despre asta deschis, în speranța că cine are urechi de auzit și de înțeles, o va face. (Aici, o mostră, dintr-o emisiune înregistrată de curînd la Constanța)
Eu una am obosit să tot predic cît de important e să ne rezolvăm psihic. Că nu ne suntem datori numai nouă, dar mai ales copiilor noștri. Că fericire asta e, în cele din urmă, să te poți privi în oglindă senin. Să știi că ești genul tău, că ai ieși cu tine la o cafea sau te-ai lua de soț/soție. Și nu pentru că te minți că ești mișto ca să poți trăi cu tine, ci în urma unui proces dureros și eliberator de autocunoaștere.
Să devii cine ești, vorba lui Nietzsche. Chiar, tu știi cine ești, ca să poți deveni? Îți place?