Mă trezesc la 7, în sunet damblagit de tobe și urături de capră și urs sub geamul meu. Tataratatatata, tataratatatata. Ceva suflătoare acompaniază. Mă uit, o capră prematură și preacolorată și un urs jigărit dansează sub fereastră, alungînd somnul tuturor. Se aud niște înjurături de la geamurile de vizavi. Încerc să mă culc la loc, dar somnul nu mai vine. Stau în pat și număr motivele pentru care detest Crăciunul.
Traficul. Oh, traficul. În orașul meu mic, de munte, aerisit, cu circulație perfectă în orice altă perioadă a anului. Provincie, nene! Se umple de turiști care, citez, „iau cu asalt pensiunile și hotelurile, dar și pîrtiile”. Pas de a mai circula, parca sau schia în perioada asta, dacă nu vrei să faci AVC prematur precum capra din imaginea alăturată. Sau cumpăra orice. Sau ieși la vreun restaurant, for that matter. Taxiurile dispar și ele, în caz că îți vine vreo idee. Doamne, ce rău mă pot enerva aceste hoarde de „turiști” care fac ca propriul oraș, propriile pîrtii, propriile străzi, restaurante, parcări etc., să devină complet nefrecventabile. Stați acasă, băi, nu ați auzit că sărbătoarea Crăciunului se face în familie?!
Magazinele. Oh, magazinele. Aflate sub asediul continuu al trupelor furibunde de flămînzi care nu cumpără și mănîncă decît de Crăciun. Care devastează rafturile, devalizează supermarketurile, pîrjolesc cîmpiile și otrăvesc fîntînile peste tot în urma lor, de nu mai poți ieși să cumperi o pîine fără să petreci juma de zi la coadă, numărînd resemnat tonele de produse pe care le pot cumpăra oamenii în ajun de potop, provizii suficiente pentru minimum două luni pe arcă. Dumnezeul african suspină în cerurile africane privind la îmbuibarea românilor de Crăciun și plînge cu lacrimi de sînge la cea de Revelion.
Caprele, urșii, tobele, tamburinele și alte instrumente de tortură, la orele la care abia se crapă de ziuă, sub geamul meu. Îmbrînceala din mall-uri, doamne feri să nu fi apucat să iei cadouri la timp, vei fi strivit de mulțimile mînioase care pur și simplu trebuie să golească tot, să nu mai lase nimic în urma lor. Veselia falsă, stridentă, sclipicioasă a oamenilor pretins fericiți pe internet și pretutindeni, care simt nevoia să mintă și să se mintă că totul e bine, e normal ca soțul să bea, să aibă amantă, să nu fi făcut sex cu ea de doi ani jumate, să urle, să nu vină acasă, să nu aibă o vorbă bună de spus, ca mama să muncească pînă leșină să pregătească grămezi de bucate, să șteargă fiecare colț de mobilă din casă, fiecare centimetru de geam, să pice lată în ajun, neputincioasă să se mai bucure de rodul muncii ei, tradiție nestrămutată în perioada asta în aproape fiecare casă. Tristețea disimulată a celor singuri, pentru care luminițele, poleiala, parfumul strident al sărbătorilor este un chin mai mare decît în orice altă perioadă a anului, nu degeaba rata suicidurilor crește spectaculos de Crăciun. Tristețea amanților care așteaptă lîngă telefon un semn de el/ea, căci Crăciunul se face în familie, oricum ar fi ea. Tristețea bolnavilor, în spitale, și cea a muribunzilor în paturile de suferință. Tristețea văduvilor și a părinților rămași fără copii, a copiilor rămași fără părinți. A divorțaților, părăsiților, niciodată cuplaților, lăsaților de izbeliște, niciodată iubiților. Imaginile idilice cu brazi împodobiți și cozonaci calzi și luminițe și șemineuri calde, majoritatea furate de pe net.
Toate acoperite de zgomotul ubicuu al Crăciunului, un amestec infernal de Jingle Bells, și last Christmas I gave you my heart, și leru-i ler, și împobește, mamă, bradul, și cauciucuri încinse, și voci alcoolizate, și rîsete asemeni, și plînset înfundat, și triluri vesele de copii, și ho-ho-ho, și taratatatatata, și un angajat de la mezeluri la casa trei, vă rugăm, un angajat de la mezeluri la casa trei.
(foto: Alex Dima)