De după 2010 încoace, mi se pare SF ce ani urmează. Totuși, sunt din generația care cînta: noi în anul 2000, cînd nu vom mai fi copii… În plus, cînd eram mică citeam cărți SF despre un viitor incert ce se întîmpla în prezentul de acum. Așa că senzația de ireal nu mă părăsește deloc, pe bune, chiar vine 2017?
De fapt, nici nu contează ce vine. Important e să se termine ăsta cu bine, dacă se poate. Orice înseamnă bine în situația asta. Greu, urît, lung an a fost. Cu toate părțile lui frumoase și bune, urît, greu și lung an a fost. Cu muncă multă, dar mai ales boli și spitale nenumărate. Luni întregi de spitale și umilințe și operații și intervenții. Și la noi, toți am avut porția noastră, dar mai ales tata.
Din martie, spitalele au făcut parte din viața noastră cotidiană. Din iulie, nu cred că am adunat o lună fără. Cu toate umilințele și frustrările aferente.
L-am găsit pe tata legat de pat, am petrecut zile și nopți păzindu-l ca să nu fie legat din nou, ni s-a spus de mai multe ori că nu mai e nimic de făcut pentru el, apoi s-a mai găsit cîte ceva de făcut, cîte o infecție nozocomială peste multitudinea de suferințe pe care le avea deja. Și toată mizeria din spitale, umană și fizică, zi de zi. Iadul e spitalul județean din Brașov. Secția de interne. Secția de nefrologie. Cîțiva oameni pe acolo, puțini, să-i numeri pe degete. Restul, niște ființe abrutizate.
Tata, tot mai slăbit, tot mai lipsit de soluții medicale. De cîteva ori, pe muchia ascuțită dintre viață și moarte.
Mor, mi-a zis acum cîteva zile. Ți-e frică?, l-am întrebat eu, iar el a scuturat din cap vehement: nu, vai! L-am luat în brațe, mi-am cerut iertare, i-am spus că-l iubesc. M-a strîns, cu urma de putere rămasă, a început să plîngă.
Nu poate el vorbi, dar am știut ce-mi spune. Am pîns îmbrățișați, am plecat cu inima împăcată.
Acum e acasă, o clipă mai bine, două rău, apoi nu mai știm.
Tatăl lui și socrul lui, tata-mare, amîndoi bunicii mei adică, au murit și au fost îngropați de Crăciun.
Vine Crăciunul. Așa, și?
Peste noi, a venit și gripa.
Simt că 2016 o să mă doară mereu.