Ne plimbăm pe un mal pustiu de mare, cu nisip sfărîmicios, umid. Un cîine maroniu se ține după noi. Merge încet, cu coada plecată. Marea se izbește neliniștită de mal, verde-gri, spumegă, se aruncă, se retrage, bolborosește pe limba ei pe care doar uneori o știu descifra. Ne suim pe o scară ruginită și mîncată de aerul sărat către un turn de salvamar. Mai întîi te așezi tu, apoi eu, pe șalvarii tăi din Istanbul pe care mi-i așterni ca pe o pătură. Îmi las capul pe tine, privesc marea, închid ochii, închid clipa, îmi golesc mintea de gînduri, oricum, mi-ai zis doar, ele nu sunt decît traduceri proaste. Iar nouă nu ne plac traducerile proaste, nu.
Poate că soarele s-a aprins de la galbenul strălucitor de rapiță care colorează dealurile boante ale Dobrogei, cum coborîm înspre deltă, printre copaci și cîmpuri înflorite. Doar cîteva zile în urmă, într-o bezninărie, aveam cu Josh și Mitch o discuție stranie despre rapiță. Rape-seed se cheamă în engleză și ne întrebam dacă a fost mai întîi violul și după aia floarea sau invers. Și de ce să numești un act atît de crud cu un nume de floare atît de frumoasă sau de ce să numești o floare atît de frumoasă cu vorba ce desemnează un act atît de rapace. Și apoi am descoperit denumirile latine și cum au ajuns să aibă violul și floarea galbenă același nume. Rape-seed. Rapiță. Sămînța violului. Și discuția a alunecat într-o zonă a la Reservoir Dogs, ca multe dintre discuțiile dintre noi din zilele alea. Toate astea îmi trec prin cap într-o secundă, în timp ce observ că am plecat din Constanța pe ploaie și frig și aici soarele se lăbărțează pe tot cerul sudului. E cald afară, e cald și înăuntru, cald și zîmbet, cald și mîini odihnindu-se unele în altele, cald și ochi strălucind, dar nu a lacrimi. Deşi, uneori da, dar doar de bucurie şi recunoştinţă. Și eu îți cînt și dansez în dreapta, tu conduci și rîzi rîs de om fericit: tu vezi ce liniște e cînd suntem amîndoi?, și mașina curge printre copaci înverziți și dealuri boante și galbene și surîzătoare. Gîndesc: nu am căutat niciodată altceva decît liniştea. Şşş, traducere proastă.
Bacul trece lin și ne trezim pe malul celălat, între brațele fluide ale Dunării. De partea dreaptă a drumului pietruit, fazani colorați, potîrnichi privesc placid mașina albă și murdară cum alunecă printre ierburi, păsări mari țîșnesc din sălcii, fîlfîie din aripi mirate, pe deasupra noastră. Ajungem la Partizani, îl căutăm pe Mitică, Mitică Francul, care trebuie să ne transporte cu barca pînă la Vulturul, zis și Vai de ei după inundaţiile din 70. Aşadar, mergem la Vai de ei. Mitică știe că venim și ne-a sunat deja de patru ori pe drum. Mitică nu are bani deloc, rîzi tu la al treilea apel. Poarta casei e larg deschisă, în bătătură stă un bărbat roșu cu focul, cu ochii tulburați, rîzînd capiu. Mitică e prăfuţ-prăfişor, ca orice lipovean respectabil. Să nu te sperii, ăștia nu știu să conducă barca decît beți, îmi spui și mi te uiți în ochi cu căutătura ta aia sfredelitoare. Rîd și eu, dar mai cu jumate de gură, așa. Mitică ne pupă zgomotos, că așa e obiceiul pe aici, ne poftește în casă, vrea să ne dea cafea musai, ne povestește cît consumă barca, cîți copii are, dezlipește unul de pe podea, de sub masă, plîngînd, noi vrem să plecăm, el vrea să mai stea. La fiecare vorbă zisă, se mai disculpă încă o dată pentru chercheleală: domniță, așa să știi, eu îmi știu limita, nu vă fie frică, eu dacă știu că pot să fac o treabă o fac! Cu chiu cu vai, cumpără cu șapte lei litra de benzină din sat și trage barca , în timp ce eu mă fugăresc cu un gînsac ca să îi pozez bobocii. Dunărea se clatină de cîte ori trece cîte un catamaran plin de turiști sau cîte o șalupă zgomotoasă, iar barca lui Mitică se leagănă ca apucată. Așa o să facă și pe apă, întreb eu, deja plină de îndoieli legate de mijlocul de transport ales, iar Mitică rîde bețivan, ohoo, domniță, o să facă mult mai rău. Ha, ce haios e Mitică ăsta, îți spun, în timp ce luntrașul încarcă bagajele. Sărim în barcă – o barcă obișnuită, cu motor, Mitică ne așază pe o pătură înadins așternută pentru noi. Pe rezervor a curs benzină, Mitică stă deasupra lui cu o țigară aprinsă. Tu rîzi și îmi spui că așa e obiceiul aici, altfel nu porneşte motorul, și iar mă privești în ochi ca să cauți urme de teamă, dar eu surîd, surîd, ce să fac? Mitică pune barca în mişcare, îi dă încet, agale, vreți mai tare?, și accelerează agresiv, barca despică apa, înaintăm puțin în strigătele luntrașului care vrea să ne liniștească cum că și-ar ști limitele, nu e atît de beat încît să nu ne ducă în siguranță. Gîndesc: numai oamenii beţi ţin musai să te asigure că sunt treji. De pe mal răsare o crîșmă și Mitică nu își poate înfrîna pornirea și virează brusc, în viteză, barca saltă, se răsucește, se așază pe-o rînă, eu tresar și mă încleștez de margine, Mitică rîde pehlivan, nu vă fie frică, domniţă, asta e întoarcere cu frîna de mînă, io să ştiţi că nu am carnet de maşină dar de barcă am, aşa tre să întorci aici, vezi ce bine am parcat-o? Sare din barcă pe mal, se întoarce cu o cutie de bere, o deschide şi soarbe setos. Aşa, acum altfel merge, şi porneşte iar, în trombă. Dacă-i dau în pi#dă consumă mult, foarte mult consumă, ţipă Mitică din spate, să acopere gălăgia motorului. Nu-i tace gura deloc, nu se grăbeşte, opreşte în mijlocul Dunării să ne explice locurile, să ne arate unde lucrează, în timp ce eu trepidez de nerăbdare, îşi mai aprinde o ţigară. Domniţă, eu am decît opt clase, aşa să ştiţi, dar mă descurc, eu am învăţat o treabă, bate fierul cît e cald, nu vă faceţi griji că am băut, ajungem imediat, nu-i dau în pi#dă că consumă mult… Şi vruum, zgomotul motorului îl acoperă, barca se smulge din loc, Mitică face o manevră periculoasă, se întrece cu o altă barcă, înjură, bodogăneşte, mă vede încleştîndu-mă de margine, urlă să se audă: e un bou, trebuia să-l întrec, nu vezi ce bou e, nu vă fie frică, nu păţim nimic! Tu te uiţi iar la mine, zîmbeşti relaxat şi îmi spui: baby, de ce te temi, doar eşti o înotătoare bună, uită-te la mine, eu nu ştiu să înot. Şi rîdem. Cu încă o manevră, Mitică ne parchează la ponton. Se lasă greu dus înapoi acasă, nu înainte să capete ceva de băut de la vecinii noştri care ascultă muzică populară la maximum, acoperind toate zgomotele Deltei. Ne luăm de mînă și ne îndepărtăm de muzică, de-a lungul malului. Soarele asfințește fără grabă peste Dunărea molcomă.
Stau pe prispă și scriu, tulburîndu-i pe vecinii noștri care abia s-au întors de la pește. Într-o găleată se zbate captura: pești mici și mulți, deh, vremuri de prohibiție. Mă cheamă să se laude, sunt ca niște cocoși. Îi felicit dar refuz ofranda pe care mi-o oferă. Mă întorc la scris. În curte intră Tudorică, vecinul lipovean. Și el e roșu la față, precum Mitică Francul. Dar Tudorică vorbește engleză, mai ales cu cățelul. Cam hir! Cîinele se duce. Pînă ridic capul din laptop, Tudorică a dispărut. Îl văd venind cu un buchet de liliac mov și alb și cîteva ouă de casă, într-o pungă. Îmi dăruiește liliacul, galant. Acceptă cu greu plata pe ouă, se fandosește ca o fată mare. Adu o halbă și pune florile alea acolo, pe masă, fă-le o poză și pune-le pe calculator. Mă conformez. Fac și o poză, supravegheată atent. Ai postat-o? O postez. Senchiu! Se îmbie la o băuturică, la vecinii de curte. Eu scriu mai departe. Cînd rămîne singur, se uită atent în jur și mai toarnă peste, soarbe repede, toarnă din nou. Vecinii cheflii îl iau peste picior, apoi îi dau găleata cu pește, să îl curețe. Povestesc despre nea Gică Mortu, ăl de are casa lîngă cimitir. Și-a făcut și el două-trei camere de cazare și ca să nu îi deranjeze pe turiști priveliștea funebră a crucilor, a pus tablă în geam, să nu se vadă. Nici nu e mare cimitirul din Vai de ei. Îl vedem mai tîrziu: cîteva cruci liniștite, iarbă și flori. Sunt zece case risipite pe mal, de unde mai mulți morți? Mai e și baba de lîngă, la care ne trimiseră să luăm pește și care, cum ne vede, ne întreabă: băieți, nu aveți pește de vînzare? Baba e și ea cu poveste: crede că vor să o violeze toți bărbații care apar în sat. E convinsă că administratorul pensiunii – un tinerel frumușel foc, obișnuia să o pîndească cînd se dezbracă. Teribil de haios cătun. Ne așezăm pe ponton și privim cum trec vapoarele pe canal, cum ar trece mașinile pe uliță, doar că ne confiscă privirea. Soarele ne mîngîie blînd și stăm așa și (ne) privim, nesățios. Gîndesc: sunt liniștită. Adică fericită. Bingo: traducere bună.
Acest text face parte din volumul Privind înăuntru.