mi-e dor de Mediterana sărată și cristalină, de coaste prelungi și albe, de aer mirosind a miere și pini. de case albe și soare pieziș. de străduțe pietruite și zîmbete bronzate. îmi spunea că o să luăm o căsuță acolo, pe o plajă grecească, dacă sunt cuminte. să îmi las ovarele să se încălzească, până când nufărul va ieși, tiptil și nu se va mai întoarce niciodată. ar fi fost o căsuță albă, de piatră și lut văruit, cu forme rotunjite și ferestre mari, înspre mare. ar fi avut perdele vaporoase, albe, care ar fi fluturat la fiecare pală de vînt. m-aș fi trezit în fiecare dimineață și aș fi alergat să mă scald în apele line și smaraldii. aș fi înotat jumătate de oră, fix, scufundată în fiecare mișcare, în fiecare undă, în fiecare rază, fără gânduri, fără frici. apoi aș fi tras pe mine o rochie albă și simplă. aș fi băut o cafea, cu o carte în mână.
sau ne-am fi dus în sudul Franței, știu exact unde, între cîmpurile nesfîrșite de lavandă și chiparoșii întunecați, aproape de Mediterana mea. știu casa, știu grădina, simt mirosul levănțicăi.
mi-e dor de mare azi. pînă și de Atlanticul îndepărtat cu peștii lui îngeri.
(foto: arhiva personală)