O să lipsesc o vreme de aici. De pe internet, în general. Am văzut destui brazi împodobiți și nu mă dau în vînt nici după urările de Crăciun fie ca. Nu mă simt în stare să mai înghit vizual niciun cozonac, nicio sarmală, nimic. Am făcut destulă risipă de vorbe și prezență, voi posti puțin.
Voi petrece Crăciunul singură și apoi voi zbura către locuri mai calde. Tot singură. Cînd am să mă întorc, lucrurile vor fi intrat pe un făgaș normal, sper, pe internet, adică. Da, știu că e cel puțin hilar, îmi spunea ieri cineva, cum, tu, cu mii de prieteni și followeri și admiratori și cititori și trubaduri, tu o să fii singură? Da. Eu. Cuc. E primul an din ultimii în care nu m-am putut mobiliza nici măcar să împodobesc bradul ăla care zace pe terasă și așteaptă să fie băgat la cald. Dar ai fetele, veți exclama cei care nu aveți copii adolescenți și nu știți că ei au viața lor, planurile lor, prietenii și gagicii lor. Și e normal să fie așa, să nu stea cu mică-sa, nu am făcut și crescut copii ca să îi țin lîngă mine atunci cînd treaba lor e să fie altundeva. Am și prieteni. Nu foarte mulți. Și ei au familii, iubiți/iubite cu care vor să își petreacă sărbătorile, copii mici, vacanțe, planuri nu să înveselească o muiere singură și depresivă.
Nu, nu am să plîng prăbușită pe o canapea. De Crăciun muncesc, sunt de serviciu pe plantație, iar cînd nu, am 20 de cărți cumpărate în ultima lună care mă așteaptă să le citesc, un laptop nou nouț care mă așteaptă să-l deschid și să încep cartea aia pe care o am deja în cap, o mulțime de filme de văzut. Poate o să ies cu fetele puțin, dacă o să aibă chef și timp. Poate am noroc și ninge și mă duc să mă dau cu placa. Oricum, eu nu mă plictisesc niciodată singură. Nici bine de tot nu îmi va fi, ce să zic. Nu o să primesc daruri sub brad – nu că aș avea nevoie de cadouri, dar gîndul din spatele gestului e cel important, dacă are cine îl face.
Cînd o să fiți acolo, cu familiile voastre, copiii, iubiții, iubitele, soții, soțiile, în jurul bradului, a mesei de Crăciun, bucurați-vă. Fiți fericiți și recunoscători pentru ce aveți, dați-vă seama ce norocoși sunteți. Opriți-vă un moment și gîndiți-vă că nimic nu e perfect și că nimeni nu le are pe toate, fiți bucuroși că sunteți voi, sănătoși, normali. Știu că sunt o mulțime de femei care mă invidiază, care își doresc să fie ca mine. Primesc o mulțime de mesaje care îmi spun asta. Uite doar unul din ele: Te urmaresc constant, de mai bine de 1 ani si, din multiple perspective (ca psiholog, psihoterapeut, cadru universitar, femeie), atat iti voi spune : „Ce n-as da sa fiu ca tine!” (consider ca am spus totul in aceste 7 cuvinte). Nu e nicio sfîrîială să fiți ca mine. Nu mă mai invidiați, vă implor. Nu e nimic de invidiat la mine. Sunt o femeie foarte singură și atît. Parcă cu atît mai singură cu cît mai multă lume se strînge în jurul meu, virtual sau nu.
Am avut un an extraordinar, nu mă cac pe mine, chiar dacă se termină prost. Am fost fericită. A fost cel mai frumos an din viața mea. Niciodată, adunat la un loc în cei 37 de ani și jumate, nu am fost atît de fericită și împlinită ca acum. Pe toate planurile. Vă mulțumesc pentru asta fiecăruia dintre voi, în parte. Pentru vorbele voastre bune, pentru că ați fost aici, că ați venit să mă vedeți pe unde am fost, că ați cumpărat cărțile mele și rezonat cu scrisul meu, pentru mesajele voastre, pentru ceaiurile băute împreună, pentru darurile voastre, toate.
Vouă, bărbaților care mustăciți și vă gîndiți ce prost e ăla care lasă o femeie ca mine singură, vă spun să nu mă și nu vă flatați. Terapeuta mea spune că femeile ca mine fascinează deopotrivă bărbații și femeile – dar, la o apropiere mai mare, îi pun pe fugă. A fost o vreme în care nu exista zi în care să nu îmi doresc să nu fi fost mai urîtă, mai proastă, mai puțin puternică, mai necitită, mai lipsită de umor, ironie sau orice altceva vă pare vouă că sunt. Acum sunt împăcată cu mine și cu cine sunt. Mi-am asumat – iar asta de cele mai multe ori e o vorbă goală – că pe mine nu mă pot oamenii. Iar ăia care mă pot, o fac pe termen scurt, vorba Anei. Încă nu mi-am dat seama dacă o iau la sănătoasă fiindcă sunt sau fiindcă nu sunt ce se așteptau. Poate că la început mă văd perfectă și cînd descoperă că sunt om, că am vulnerabilități, defecte, că greșesc, nu se pot obișnui cu asta. Mă întreb de muuulți, mulți ani. Și mă întorc mereu către mine, să mă caut, să mă plivesc, să văd unde greșesc, ce anume e atît de greșit la mine încît să fiu mereu atît de îngrozitor de singură. Dar cumva, niciodată nu reușesc să îndrept. Probabil că greșită voi și muri, incapabilă să înțeleg.
Nu caut milă, compasiune sau condescendență, rogu-vă, mă jigniți dacă alunecați într-acolo. Mila nu e un sentiment nobil. Am scris toate astea doar ca să vă arăt și partea goală a paharului strălucitor pe care îl vedeți și vi-l doriți. Să vă reamintesc că sunteți bine așa cum sunteți, iar dacă nu sunteți, nu sunteți singurii. Uite, se întîmplă și la case despre care umblă vorba că ar fi mai mari. Dar e doar o legendă urbană, lumea o colportează dar nimeni nu a văzut cu adevărat ca să știe sigur. Și ca să îmi explic probabila absență, căci știu că mulți dintre voi chiar se gîndesc cu drag la mine.
Vă doresc sărbători așa și pe dincolo. Cu liniște mai ales. Cu normalitate. Normalitatea aia corny, cheesy, pe care mi-o doresc și mie și de care nu am avut parte niciodată. Iertați-mi lipsa de umor. Vă îmbrățișez.
Să ne recitim cu bine la anul.