Am fost dintotdeauna fascinată de frumusețea zgomotoasă a Angelinei. De excentricitățile ei: tinerețea ei tumultuoasă, fiola cu sînge de la gît cînd s-a măritat cu Billy Bob Thornton, copiii înfiați de pe toate continentele, relația cu Jon Voight. Cînd s-a combinat cu Brad Pitt, am răsuflat și eu ușurată că s-a făcut dreptate în lume. În ultima vreme, însă, Angelina mă sperie. Îmi stîrnește sentimente contradictorii de milă, groază, revoltă. Angelina suferă de tanatofobie: o frică patologică de moarte, care, în cazul ei, se traduce prin extirparea unor organe perfect sănătoase, în numele unor procente de risc de cancer. Mai întîi și-a dat jos sînii, acum și-a scos ovarele, intrînd în menopauză forțată la 39 de ani, adică aproape vîrsta mea. M-am întrebat ce trebuie să fie în sufletul unei femei să renunțe de bunăvoie la tot ceea ce înseamnă feminitatea ei, cît de tulburată și îngrozită de ideea că ar putea muri de cancer precum mama și mătușile ei. Bine, dar e treaba ei dacă se automutilează, veți spune, însă lucrurile nu stau tocmai așa. Angelina e icon. Angelina e urmărită de milioane de femei din toată lumea. Cînd și-a extirpat sînii perfect sănătoși, insist cu asta, complet sănătoși, da?, pentru că i s-au detectat în sînge markerii cancerului mamar – în traducere, avea un risc crescut de a face, cîndva, această formă de cancer – mii de femei și-au făcut analiza și au decis să se mutileze, imitînd-o pe Jolie. Probabil că acum va urma o epidemie de utere și ovare sănătoase expulzate. Ceea ce e teribil de greșit. Jolie ar avea nevoie de un alt tip de ajutor, de unde stau eu și mă uit. Și eu sunt mamă. Și eu vreau să îmi văd copiii mari. Nici eu nu aș vrea să fac cancer. Dar nu m-aș apuca să mă eviscerez de pe acum, ca să încep să elimin din riscuri. E împotriva naturii. Chiar, ce urmează pe lista Angelinei? Își scoate și colonul, să fie sigură că nu face cancer de colon și trăiește cu anus contra naturii de la 39 de ani? Dar dacă, de la atîtea spaime și operații, începe să îi cedeze inima? O aruncă afară și pe aia? În mod absolut paradoxal, cele două forme de cancer care au determinat-o să se mutileze sunt forme care se vindecă complet dacă boala e depistată la timp. O femeie care știe că are risc crescut de a dezvolta una dintre aceste forme trebuie doar să se caute mai des, iar la primul semn de boală să înceapă tratamentul. Care nu presupune, în stadiile incipiente, extirparea organelor.
Spaima asta exacerbată de moarte pare să devină o boală a vremurilor noastre confuzante, cînd firescul a fost înghițit și scuipat nemestecat de nefiresc. Peste tot unde mă uit, văd o epidemie de ortorexie. Asta e obsesia patologică pentru mîncatul sănătos, sigur aveți pe cineva apropiat care a trecut pe semințe și grîu încolțit. Subliniez patologică. Și eu mănînc cît pot de sănătos. Susțin din toată inima o viață sănătoasă, cu sport și hrană naturală. În urmă cu cîțiva ani am renunțat la carne, am scris aici de ce. Eu vorbesc însă despre extrema aceea, periculoasă în opinia mea, în care mîncarea devine obsesie, inamicul suprem, cale sigură către moarte, de parcă toți cei care promovează stilul ăsta extrem de viață știu ceva ce noi nu știm. Eu nu am auzit de nimeni care să nu fi murit, aștept dovezi în sensul ăsta. Pînă și Iisus ca să învie a fost nevoit mai întîi să moară. Orice extremă, chiar și asta, alimentară, este expresia unui dezechilibru grav, care naște boli noi în dicționarul medical și cuvinte care să le desemneze în dicționarul explicativ. Ortorexie este unul dintre ele.
Problema vremurilor noastre este că, în epoca comunicării în timp real, orice tîmpit face prozeliți. Oricît de absurde și ilogice ar fi cele pe care le susține, tot se vor găsi cîteva oi care să îi dea follow și să aplice pe propria piele și pe pielea copiilor lor rețetele lui. Pun pariu că dacă mîine mă apuc să predic despre beneficiile mîncatului de caca dis de dimineață, cu toată scîrba se vor găsi cîțiva care să mă urmeze și să creadă orbește în ceea ce spun, mai ales dacă le promit sănătate și viață veșnică și aduc în sprijinul teoriei mele trei argumente pseudoștiințifice, cum că mîncatul de caca e un fel de autovaccin. Chiar, dacă dau o căutare, probabil că deja a fost unul mai deștept și are prozeliții lui pe tema asta și o cîrcă de argumente despre cît de benefic e mîncatul de caca. La propriu, că la figurat toți suntem plini ochi.
Sigur, obsesia morții și, la capătul opus, a nemuririi, sunt la fel de vechi precum omenirea. În folclorul, în basmele tuturor popoarelor există promisiunea tinereții fără bătrînețe și a vieții fără de moarte. Însăși religia asta face: vinde iluzia vieții veșnice, de apoi. Budiștii promit vieți nenumărate. Și așa mai departe, pînă în zilele noastre cînd poveștile cu vampiri au fost romanticizate pînă la îngrețoșare – cei nemorți nu mai sunt niște creaturi ale întunericului, ci niște vampirași drăgălași, care s-au lăsat și de supt sînge și s-au pus pe făcut amor cu muritoare.
Acum, că tot veni vorba de vampiri, îmi adusei aminte de o altă tanatofobă, de o Angelina medievală: Elizabeth Bathory. Care se pare că s-a temut atît de tare de îmbătrînire și moarte încît a pus să fie ucise sute de fecioare, cu al căror sînge s-a hrănit și îmbăiat, convinsă că așa va atinge nemurirea. Elisabeta era doar bolnavă la cap și a murit închisă în turnul castelului său, nebună, iar numărul victimelor sale pare să fi trecut de 500. Poate că exagerez, dar nu văd mare diferență între cele două, poate doar cea dată de factura vremurilor. Dacă Angelina ar fi trăit juma de mileniu mai devreme, nu s-ar fi automutilat ci ar fi ucis și ea fecioare ca să nu îmbătrînească și să moară.
Din păcate, am mai spus-o, moartea a dispărut din firescul vieților noastre. Pînă nu demult, oamenii știau că a muri e o treabă care face parte din ciclul natural al lucrurilor. Aveau 12 copii, supraviețuiau jumătate, plîngeau, mergeau mai departe. Noi am eludat moartea din viețile noastre. Refuzăm să ne gîndim la ea, ne prefacem că nu există. Nu e de mirare că apar anomalii precum cazul Angelina, care se eviscerează în speranța că nu va face cancer și muri. Vestea proastă e că lucrurile nu funcționează așa. Sunt studii care arată că frica, anxietatea și toată gama de senzații rele care însoțesc tulburările astea fac mult mai mult rău decît niște cîrnați la cină. Ba chiar bat la curul gol markerii ăia. Degeaba mănînci orz verde și îți scoți ovarele dacă pe tine te roade pe interior frica de moarte precum o carie.
Și-apoi, mă întreb, la ce bun să trăiești prelungit, dacă viața ta se rezumă la a-ți fi frică de ceea ce bagi în gură, la o paranoia continuă că s-ar putea să faci cancer, la groaza perpetuă că crăpi, la operații în serie pînă scoți din tine tot ce e sănătos dar s-ar putea îmbolnăvi? Cînd poți trăi relaxat, cu bucurie și să le iei pe toate așa cum vin, fără ca asta să însemne să te neglijezi, să mănînci de pe jos și să nu îți faci controale periodice. Zic și eu.