Serile astea mă prind pe terasă, cuibărită în șezlong. Răcoarea asta caldă și cumplit de calmă. Sub mine orașul scânteiază tăcut, iar deasupra cerul, ca un onix imens, negru, cu luciri reci. Din pădure se scurge un fior întunecat și aproape lugubru dacă nu ar fi atât de familiar, iar din ierburi un țârâit lichid, de greiere neliniștit. Noaptea își închide pleoapa peste mine și eu mă încăpățînez să stau afară, înfofolită în pătura moale. Îmi plac la nebunie serile astea de vară, le închid în mine, adînc, cu mireasma lor fierbinte de ierburi pîrjolite, cu țârâitul lor monoton, dătător de liniști, cu luminile orașului palpitînd jos și ale cerului sus, cu aerul neverosimil de cald și parfumat, cum numai în august poți respira, cu mine întinsă, aproape adormită, ascultînd sunetele nopții foșnite.
Nu pot să se termine vara.
Nu-i puneți capăt.
Vă rog.