Îți scriu cum i-aș scrie iubitului meu, căci relația cu țara ta e o relație de iubire dar și de alegere. Pentru că am ales până acum să rămîn cu tine, când alții te-au părăsit și au găsit alta mai bună. Și mai cred că am ales să mă nasc aici și nu în altă parte, pentru că noi două aveam un destin de dus împreună.
Dar am ajuns într-un punct în care simt că relația noastră se destramă, țara mea dragă. O aud cum horcăie, cum își dă duhul. Iar pe tine te detectez indiferentă, în timp ce eu lupt să o salvez. Lupt în stradă pentru tine, România mea, copiii mei luptă în stradă pentru tine, prietenii mei luptă în stradă pentru tine, iar tu te uiți blazată la lupta noastră. Uneori, râzi de noi. Îmi spui, și atunci când o faci capeți vocea unor oameni din jurul meu, că locul meu, în particular și al femeilor, în general, e la cratiță. Că să fii în locul bărbatului meu, mi-ai arăta tu mie proteste. Că așa educație le dau copiilor mei, care mi-au moștenit combinația cromozomială și vor trăi într-o lume machistă. Păi, da. Așa educație le dau fetelor mele. Le învăț să nu se lase mințite, înșelate, batjocorite, prostite pe față, călcate în picioare. Să nu își tragă un văl de indiferență peste ochii pe care să îi închidă apoi la ce se întâmplă cu ele și cu viitorul lor. Să aibă principii și să le pese. Coloana vertebrală dreaptă, băț. Să lupte pentru ceea ce cred, chiar dacă lupta e grea și fără sorți de izbândă, chiar dacă luptă singure, chiar dacă lupta le e luată în derâdere de ignoranți și nepăsători și nesimțitori. Dacă vocea nu le e auzită din prima, să țipe mai tare și mai mult, până va fi atât de deranjantă încât nu va mai putea fi ignorată. Pentru că dacă se lasă batjocorite de cei pe care i-au ales să le reprezinte, să le conducă, se vor lăsa batjocorite și de cei pe care îi vor alege să le fie parteneri, șefi sau angajatori. Dacă ridică din umeri neputincioase la ce decid pentru viața și țara lor guvernanții, vor ridica și când soțul va decide să le bată sau să le înșele, de exemplu. Sau când angajatorul va face abuzuri. Vor spune, așa cum face restul, asta e, așa e în România, nu avem ce face. Vor tăcea și vor fi umile, pentru că așa face toată lumea doar, vor fi călcate în picioare, vor acumula furie și frustrare și neputință. Eu le învăț că ba da, avem ce face. Un soț sau un angajator abuzator pot fi părăsiți, însă nu înainte de a-ți juca toate cărțile, nu înainte de a lupta până la capăt. Iar când nu mai e nimic de făcut, când lupta devine zadarnică, când abuzul e prea mare, te poți ridica să pleci, să o iei de la capăt.
La fel și cu tine, țara mea dragă, care mă dori. Și tu ești părăsibilă, ți-au arătat-o milioane de români, doar. Uite, eu încă lupt. Lupt fiindcă te iubesc, deși nu ai fost întotdeauna dreaptă cu mine. De fapt, ce vorbesc, nu ai fost niciodată prea dreaptă cu mine. Erai rigidă și închisă când ți-am apărut pe lume, am crescut la coadă la pâine cu cartela în mână, învățând o istorie strâmbă. Când am mai crescut, deși te eliberaseși, pasămite, nu i-ai dat mare lucru femeii singure cu copii care eram. Un job prost-plătit – o meserie de care am vrut să fiu mândră dar de care azi mi-e aproape rușine, un sistem croit greșit și nedrept, cohorte de politicieni corupți și obraznici care să mă mintă în față, să mă fure, să mă calce în picioare, școli proaste pentru copiii mei, spitale mizere cu medici șpăgari care l-au lăsat pe tata cu atac cerebral să paralizeze fiindcă era duminică și eu eram departe și nu știam ce i se întîmplă ca să pot interveni.
Sigur, am avut și momente frumoase, noi două. În numele lor, încă lupt și încă sper. Încă mă înduioșezi, așa cum ieri, oamenii ăia de la Pungești, urmași ai răzeșilor lui Ștefan, când s-au așezat în genunchi în fața utilajelor, m-au făcut să plâng. Dar și să mă înfurii foarte, să mă doară cumplit, să simt o revoltă îngrozitoare, de neoprit. Și, naivă cum sunt, îi cred cu tot sufletul pe oamenii ăia săraci că au îngenunchiat din durere, din spaimă, din dragoste pentru pământul și copii lor, nu pentru că i-ar fi plătit cineva, cum mi se tot spune, tot așa cum eu și copiii mei și prietenii mei înghețăm și răgușim pe stradă din convingere și revoltă și pentru că nu mai suportăm, gata, ne-a ajuns. Iar dacă revolta, lupta noastră poate și este folosită în scopuri obscure, asta nu o face mai puțin dreaptă, nu vezi? Roșia Montană sau gazele de șist sunt doar spinele iritative, pretextele care ne-au făcut să spunem stop minciunii, manipulării grosolane, nedreptății, corupției, abuzurilor care se derulează pe repeat de 24 de ani încoace, fără pauză de schimbare a casetei măcar.
Românie, asta e ultima mea luptă. Dacă nu mă mai încapi, dacă nu te oprești din a mă călca în picioare, dacă vei continua să mă abuzezi, te părăsesc. O să te mai iubesc, desigur, dar de departe, de unde nu o să-mi mai poți face rău.