(Mi-am făcut, greu, vreme să mă țin de promisiunea făcută aici și să răspund întrebărilor voastre. Mulțumesc!)
Care este cea mai draga amintire (a ta) din copilaria fiicelor tale ? Exista si o parte ”intunecata ” a meseriei de scriitor?
Aș minți să spun că toate amintirile sunt dragi. Bolile, diversele situații complicate, au existat și nu fac parte deloc din categoria amintiri dragi. Dar nici nu pot categorisi una drept cea mai dragă. Am însă o imagine care îmi revine în minte: cum veneau la mine în pat cînd erau mici și mă înghesuiau noaptea, de o parte și de cealaltă, se prindeau cu mîinile de mine, ne pupam și ghinghineam – termenul care desemna joaca, gîdilatul, rîsul, bătaia cu perne – și apoi adormeam toate trei, ele disputîndu-și fiecare bucata ei proprie de mamă. Iar noaptea mă trezeam cu lovituri în toate părțile, căci cea mica avea un somn teribil de agitat.
Sigur că există și părți întunecate. Una dintre ele este frustrarea că nu poți trăi din meseria asta, vezi cărțile vînzîndu-ți-se dar tu nu cîștigi mai nimic din treaba asta, e o senzație oribilă. Apoi, sunt invidiile și orgoliile de breaslă, cu nimic mai presus decît ale oricărei alte bresle, loviturile pe sub centură, ipocriziile, excluderile, mîrlăniile etc., uneori mai ușor, alteori mai greu de gestionat. În plus, am mai zis: e o vocație care te consumă enorm.
Cum te vezi tu cand te privesti in oglinda?
Depinde de zi. Nu, nu glumesc. Chiar depinde de zi. Uneori îmi place de mine – rareori. Cel mai adesea sunt foarte critică cu mine, îmi văd defectele, ridurile, semnele de oboseală, imperfecțiunile. Asta, fizic. Dacă oglinda este una metaforică, de cele mai multe ori îmi place ce văd cînd o privesc. Am mai spus: azi sunt, în cea mai mare parte, cine am vrut să fiu atunci cînd aș fi crescut mare. Sunt eu, cu totul, asumat. Mai am foarte mult de crescut, însă direcția este cea bună și asta e esențial.
Ce i-ai spune acum persoanei tale in varsta de 2o de ani? Ce sfaturi ti-ai da?/i-ai da:)
Mi-e tare greu să spun ce mi-aș spune mie, dat fiind faptul că eu mi-am îmbrățișat și asumat toate alegerile și greșelile făcute de atunci încoace, care, cu învățăturile cu care au venit la pachet, m-au făcut omul care sunt azi. Însă am o fată de 18 ani și una de 14 și lor le-aș spune să:
– rămînă, vorba lui Kierkegaard, true to themselves, fidele lor însele, dacă se poate traduce în felul acesta, să nu abdice de la ceea ce sunt și cine sunt pentru nimic în lume, să nu își încalce niciodată principiile, să nu calce în afara lor însele, căci ăla e un drum de pe care nu te mai poți întoarce înapoi la tine, să nu pretindă de la ele însele perfecțiunea
– se iubească pe sine, să își cunoască valoarea și drepturile, să nu lase oameni toxici în jur care să schimbe asta
– nu se epuizeze muncind, așa cum am făcut eu, să călătorească, să cunoască oameni noi
– să nu se teamă să greșească uneori: face parte din procesul de învățare și maturizare
– să nu se sperie de lucrurile și întîmplările care par adevărate tragedii atunci cînd se întîmplă. De dead-end-uri. Viața are un fel propriu de a rearanja lucrurile spre bine și aproape întotdeauna un rău pe termen scurt presupune un mai bine pe termen lung.
– să se bucure de tot ceea ce li se întîmplă (vorba englezului: enjoy whatever!)
10 scriitori care iti plac mult, pe care ii recitesti oricand bucuroasa.
Boris Vian. Vladimir Nabokov. Feodor Dostoievski. Henry Miller. Michel Houellebecq. Sylvia Plath. Stephane Audeguy. Philip Roth. Virginia Woolf. Anais Nin. Milan Kundera. (primii care mi-au venit în minte)
Cum speri să fii (să trăieşti) în viitor?
Oh, am și un master-plan, am scris aici. Sper, în pofida celor spuse mai sus, să trăiesc din scris într-o zi. Și să mă retrag undeva unde e liniște și foarte puțini oameni – pe un deal cu livezi, la un mal de mare – unde să scriu și citesc. De fapt, mi-a intrat în cap că așa va fi, nu accept că nu se va întîmpla asta. Și, ca toate lucrurile pe care mi le-am dorit cu adevărat, sunt precisă că se va împlini și dorința asta.
Dacă ar fi să îţi retrăieşti viaţa şi să ai puterea de a schimba orice, ai alege să schimbi ceva sau ai trăi exact aceleaşi experinţe?
La cum arată viața mea, dacă aș avea posibilitatea să o iau de la capăt, aș mai alege atîta greu și suferință? Habar nu am, din fericire nu există cu adevărat o asemenea opțiune. Considerînd, însă, punctul în care mă aflu acum, sunt tentată să spun că nu, nu aș schimba mai nimic, ca să nu se schimbe rezultatul (efectul fluture).
In afară de scris, ce altceva te împlineşte?
Copiii mei, definitiv. Oamenii dragi de lîngă mine. Dar eu am învățat să mă bucur tare, cu putere, și de lucruri infinit mai mici: o creangă înflorită după o iarnă lungă și grea, un miros de magnolie în parc într-o zi în care muncesc și alerg 18 ore, un mesaj de dragoste, o poezie frumoasă citită pe telefon, în grabă. Toate astea mă pot face foarte fericită.
Crezi în suflete pereche? Serios. Există o jumătate (clişeu, ştiu) pentru fiecare, iar cei care sunt singuri, nu au găsit-o încă sau, pur şi simplu, povestea cu partenerul de viaţă e overrated.
Povestea asta pe care o spunea Aristofan în banchetul lui Platon – că suntem jumătăți ale aceluiași întreg și că ne petrecem viața căutîndu-ne jumătatea care să ne întregească – a fost atît de mult discutată că s-a ajuns chiar la o concluzie științifică (cercetătorii britanici? :D) cum că am avea un număr de 33 sau 36 (nu îmi amintesc numărul exact) de suflete pereche într-o viață. Cam multe, nu? Sau cam puține, dacă îți propui să petreci măcar o noapte cu fiecare… Lăsînd gluma la o parte, eu cred că nu interacționăm întîmplător cu nimeni în existența noastră, că există un scop esențial, care ne poate scăpa dacă nu suntem atenți, în fiecare întîlnire, în fiecare om pe care îl iubim. Și mai cred că există, uneori, rareori din păcate, cîte un om care s-a pregătit fără știe pentru noi vreme îndelungată și care poate răspunde fiecărei mici chemări din ființa noastră, fiecărei nevoi și, dacă avem noroc și suntem și noi pregătiți pentru el, ne poate da acea senzație de reîntregit.
Cum ai reusit sa-ti asumi ce scrii? Te simteai mai libera in scris pe blogurile anonime?
Eu m-am simțit mereu liberă în scris. Nu e mare diferență între cele anonime și cel de acum – de altfel, mare parte din textele scrise atunci se găsesc aici sau în cărți, așadar concluzia e la îndemînă. Nu am avut niciodată o problemă în a-mi asuma CE scriu, ci am avut îndoieli și temeri legate de CUM scriu. Nu mă tem de judecăți, nu mă cenzurez, nu mi-e teamă de a-mi asuma cine sunt și ce gîndesc. Însă mi-a fost teamă ca scrisul meu să nu fie mediocru sau chiar mai rău decît atît. Asta a fost greu de asumat, că pot ieși din anonimat și să mă trezesc cu mulțime de critici legate de felul în care scriu, chestie care m-ar fi determinat probabil să nu mai scriu niciodată public, căci din scris pentru mine tot nu m-aș fi putut opri.