E bine acasă. Acasă. Liniștea din siajul zgomotului. A doua mea primăvară. Primăvara 2.0. Aici, abia se începe. Am văzut, în sud, păpădiile devenind puf și apoi scuturîndu-se, liliacul înflorind și apoi uscîndu-se. Bujorii, la fel.
Iar aici, aici abia se-ncep toate. Departe de orașul în care toate semafoarele-s roșii, mereu.
Încă nu mi-e limpede unde mă trezesc atunci cînd mă trezesc în dormitorul meu cu lalele pe pereți și păduri în geam. Mi-au înverzit munții, cît am lipsit. Mi s-a albăstrit jumătatea de cer. Mi s-a-ngălbenit luna cea borțoasă. Au mai crescut și fetele, răzgîiatele. Și eu am crescut, în multe feluri. Am inima întreită în piept, respirația tăiată, ochii mijiți.
Vine bine. Pe deasupra podului. Îl văd, îl respir, îl miros – e aici. Miroase a iarbă și-a om, binele.
Îl simt alergîndu-mi prin sînge, cu tropot de armăsari sălbatici.
Apoi am zis că ar cam fi timpul să lăsăm primăvara să fie, copiii să fie, să ne lăsăm pe noi să fim, să fim fericiți, să facem un contract pe șapte ani, cu posibilitate de prelungire, fiindcă, vezi tu, fericirile mele au durat, toate, doar trei luni în cap. În al meu, firește.
Fiindcă după teamă vine furia și după furie, tristețea și după tristețe, iubirea, iubire.