Am fost întrebată de cei de la Bookaholic cum a fost prima mea zi de școală. Iată ce am răspuns:
Din copilărie nu am prea multe amintiri – acesta a fost mecanismul de apărare al creierului meu, să taie fără prea mult discernămînt hălci întregi de memorie. Măcelărie a făcut. Așa se face că nu îmi amintesc nici dacă mă pici cu ceară, vorba bunei, prima zi de școală din viața mea, unde mama mi-era și învățătoare. Am sunat-o să o întreb dacă mi s-a petrecut ceva memorabil. A zis să scriu că era o zi frumoasă de septembrie și eu eram emoționată. No shit!
În schimb am imaginea limpede a primei zile de școală de liceu.
Era o zi pe atît de clară pe cît eram eu de tulbure. Locuiam într-un sat de lîngă Brașov, făceam naveta zilnic cu rata plină de muncitori și țigani și duceam cu mine în curtea școlii stigma de a fi o țărancă printre orășeni. Îmi părea că sunt cea mai prost îmbrăcată, urîțică și prostuță fată din întreg careul. Nu era nimic de capul meu. Ai mei erau niște oameni simpli, nici săraci dar cu siguranță nici avuți, aveam coșuri și haine din Turcia, niște pantofi de care îmi era rușine în picioare și niciun cunoscut în liceu. Nici măcar nu știam să fumez, ca să mă remarc în vreun fel. Și, pe deasupra, veniseră părinții cu mine. Eram singura fată pe care părinții o aduseseră la liceu, de mînuță.
Am stat într-un colț timorată, anulată, rugîndu-mă să se termine odată tot circul și/ sau să dispară ai mei. Apoi l-am văzut. Era chiar el, băiatul de care mă îndrăgostisem fulgerător în ziua examenului de admitere. Bălai, dezinvolt, frumos să-ți pierzi mințile și să le mai găsești după un an, doar pentru a le rătăci pentru altul. Cînd ne-au mînat spre clasă, m-am amestecat în cireadă, nu care cumva să mă vadă și să mă disprețuiască. M-am temut degeaba. Liceul meu era un liceu de fete, cu băieți puțini și vînați. Iar eu eram atît de insignifiantă încît nu m-a observat niciodată în anul în care l-am iubit fierbinte și platonic, de la geamul coridorului de la etajul trei. I-am atras atenția mult mai tîrziu, cînd a dat peste mine din greșeală pe scări și, atunci cînd și-a cerut scuze și mi-a spus că îi pare rău că m-a speriat, eu am răspuns, stupid: nu mă speriu, treabă care i-a declanșat un hohot de rîs necontrolat și malițios. Cum ai zis, nu mă speriu?, a întrebat hohotind. Dar ce, ești de la țară?
Avea dreptate, eram de la țară. O proastă care, deși știa cum să spună corect, a scăpat o nerozie pe care nu avea să o mai uite apoi, niciodată. Am plecat capul, înmormîntată de rușine și așa am rămas, mi-e teamă că toată viața.
Cum a fost prima zi de școală a altor scriitori contemporani, printre care și a lui Teleșpan, minoritarul, citiți aici, click.