Încă nu mi-am dat seama dacă soarele mă urmărește pe mine sau eu pe el. Dar e bine. Trebuie că, pînă la urmă, sunt mai solară decît m-aș fi dat sau aș fi părut în vremurile mele mai gri-dark.
Pînă la urmă, cum ar fi spus Iisus, niciun adevăr nu e bătut în cuie.
A fost un Paște cald. Pe dinăuntru și pe dinafară. Cu ieșit cu fetele, cu rîs, cu povești, cu oameni, cu oamen. Acasă nu a dat colțul ierbii, mugurii abia de se ițesc, pădurea îmi e seacă de frunze, sub geamuri. La mama, liliacul e, și el, gol. Mama-mare, mai mică. Anul ăsta face 88. Curînd. E născută ca mine, în mai. Deși, la masa de Paște, nu își mai amintea că împărțim aceeași lună – cea mai frumoasă dintre toate. Cum tu, băiată, tu nu te-ai născut de cutremur de ești așa cutremurată? Nu, mamă, zice fie-sa, adică mama, eram gravidă cu ea atunci, nu mai ții minte? Nu mai țin, că-s bătrînă, îmi cer moartea… Toată ziua mi-o cer. Cum ți-o ceri, mamă mare? Uite-așa: Doamne, ia-mă odată, că nu mai pot, nu mă mai țin bulendrele. Da’ văd că nu m-ascultă, cred că mă ține să fac prescură la biserică. Că nu oricine poate să fie prescurăreasă, tre’ să fie femeie bătrînă și văduvă. Și să nu aibă gagic. Rîde. Dar unde ți-s toți gagicii, mamă mare? Ei, or murit toți. Că am și zis, cînd m-o lua hăl de Sus, oare la care să mă și duc? Păi și, te-ai hotărît? Normal, zice, la bărbatu-mio mă duc. Tu-l mai ții minte pe tată-to mare? Că iaca, se fac 24 de ani de cînd s-o dus. Bunînțeles că îl mai țiu, că doar și eu sunt bătrînă, nu vezi? Nu văd, băiată, tu nu știi că eu de doi ani nu mai văd? Stă la o palmă de mine, la masă. Mă apropii cu fața mai tare de a ei: acum mă vezi? Cum sunt? Te văz, băiată, dar mai în ceață. Ce bine, se hlizesc ale mele, străbunica te vede deja cu efect, fotoșopată. Mama mare rîde și ea, deși nu știe ce e aia fotoșopată. Auzi, tu băiată, azi o cîntat popa la biserică în patru limbi și am rămas așa prostită, că acum înțelegeam, acum nu mai înțelegeam și mă miram, oare ce o mai fi și cu capul ăsta prost al meu de nu pricep nimica, dar după aia o venit ăsta micu’ și mi-o zis că popa cîntă în altă limbă și am venit de acasă. Rîde hîtru, cum știe ea. Iar eu îl rog, pe furiș, pe hăl de Sus, să o mai țină o țîră.
Las cam tot ce iubesc acasă și plec iar spre București, amestecîndu-mă cu miile de oameni care se întorc după Paște. Ore după ore în coloană, cu viteza întîia și a doua, blocaje de zeci de minute, numai bine să-mi reamintesc de ce iubesc atît să fiu provincială. Vor trece multe, multe zile pînă o să mai ajung înapoi. Sper să mă aștepte zarzării-n floare.
Hristos a Înviat!
(foto: fetele mele, mama, mama-mare. dap, mă dau mare!)