În aceeași banală zi am auzit că nu e mare scofală să fii onest și deschis, că onestitatea e un trend în zilele noastre și că dimpotrivă sunt nebună că scriu așa și nu mă tem să fiu judecată. Sigur că nu mă tem să fiu judecată, am fost toată viața mea judecată fără să fiu așa de onestă, așa că dacă tot e deschis la judecătorie, măcar să fiu cum sunt, să nu mimez, că e epuizant.
Am căscat ochii larg, să văd unde se ascunde trendul ăsta de mine. În câteva cărți și autori contemporani, dar în cărți a fost mereu. Îmi amintesc când am citit prima dată Complexul lui Portnoy (Philip Roth) ce senzație de lovitură în piept am avut. Am pățit recent la fel cu Cimitirul sau Șoseaua Cățelu.
Onestitatea nu e un trend. Mi-aș dori să fie. Stau de vorbă cu oameni care îmi spun că ei nu au curajul să fie ei înșiși ca să nu cumva să își piardă apropiații și prietenii. Eu îi întreb ce fel de prieteni sunt ăia, în fața cărora trebuie să mimezi că ești cine cred sau vor ei să fii. Ăstea sunt cazurile fericite, totuși. Ăștia sunt oameni care măcar știu cine și cum sunt și aleg conștient să umble costumați în altcineva. Aleg să se disimuleze pe sine, speriați că vor fi părăsiți, judecați, batjocoriți că sunt așa cum știu ei prea bine că sunt. Imperfecți, adică. Și atunci aleg să se marcheteze, să se propună, să joace un sine mai bun, mai frumos, mai corect, mai generos, mai vesel, mai simpatic, mai fidel, mai inimos, mai șăgalnic, mai coconeț, mai sclipicios, mai rotund. Ceilalți plătesc pentru circ și iau cu pâine pe burta goală și toată lumea e fericită. Oare?
Așa se perpetuează un lanț vicios și viciat, în care fiecare se simte inferior și mai puțin în toate felurile în care celălalt mimează că e. Și atunci trage tare și disimulează și el mai abitir. Se împopoțonează și se sulemenește.
Iar ăsta e cazul fericit, asumat. Cei mai triști sunt cei care nu reușesc să fie onești nici cu ei înșiși. Pentru că mintea e un mecanism dat naibii de sofisticat și pervers care se ocupă cu a ascunde adevărurile rușinoase sub preșul conștientului. Și cu livratul de explicații. Nu ești tu, sunt ceilalți. Întotdeauna, ceilalți. Eu nu cred că poți evolua până nu-ți privești balaurul în ochi. Toți ochii tuturor capetelor. Și abia apoi poți scoate sabia să le tai. Asta așa, ca să știi ce tai, să nu dai la întâmplare, că ele cresc înapoi, mai multe și mai fioroase.
De fapt, toți suntem cam la fel. Ascundem cam aceleași adevăruri rușinoase. Ne place să le vedem la alții, când alții și le asumă și le exhibă. Asta ne confirmă că nu suntem complet alienați, că nu suntem singuri, că aparținem. Mie mi-e rușine să recunosc, dar dacă a zis ăla și nu a fost omorât cu pietre parcă încep să îmi fac curaj.
Onestitatea nu e un trend. Are însă o priză fantastică fiindcă toți ascundem aceleași rușini și temeri și dureri.
De asta mă citiți voi pe mine.