Într-o vreme strigam și credeam tare: we are who we are. People don’t change. Paradigmele doar.
Azi știu că se schimbă. Oamenii se schimbă. Dar numai dacă și cînd vor ei. Și nu e vorba că la fiecare șapte ani ne înnoim celulele, deși o facem. Sau că creierul e într-o perpetuă schimbare, deși este, iar la capătul citirii acestui text va arăta altfel decît era înainte să te apuci de el. Ci la schimbarea aia care vine din plivire. Din atenție la sine. Din dorință sinceră de a fi un om mai bun. Din recunoaștere și asumare. Tocmai de aia sunt puțini cei care o fac. Și foarte mulți cei care încearcă să îi schimbe pe ceilalți. Ne e mult mai simplu să le vedem celorlalți defectele, să observăm cît de mult au de lucrat la ei. Și ne și deturnează atenția de la noi înșine. Cine vrea să se vadă exact așa cum e?
Și așa ne apucăm să îi schimbăm pe ei ca să ne fie nouă bine. M-am ocupat și eu cu schimbarea/salvarea aproapelui. Oh, cu cîtă silință și ce abnegație! Mi-a luat niște ani buni să îmi dau seama că nu voi fi fericită dacă nuștiucare va înceta să bea și va începe să muncească, de exemplu, ci dacă voi înțelege de ce anume atrag eu un parazit care să îmi căpușeze existența și voi lucra la asta. Că răspunsurile sunt toate la mine, înlăuntrul meu, nu la ceilalți. Că singura care are nevoie să se schimbe sunt eu însămi.
Oamenii se schimbă. Puțini, aceia care reușesc să se vadă și evalueze corect. Aceia care vor mai mult de la ei. Restul, așteaptă să îi schimbe pe ceilalți.
E complicat. Greu. Dureros. Un proces continuu, care pare de cele mai multe ori interminabil. De cîte ori zici că ești bine, iar răsar bălăriile. Iar recunoști un comportament care îți displace, o emoție negativă. Te îmburuienești de cîte ori te relaxezi și o iei de la capăt cu plivitul. Dar merită.
Personal, cred că voi face terapie pînă la 80 de ani.
Și tot nu o să fie de-ajuns.