În ultima vreme am luat cîteva decizii radicale. Una dintre cele mai importante e să stau cît mai departe de oamenii lipsiți de empatie și compasiune. E dificil de făcut asta. Cei mai mulți dintre ei, deși sunt niște mici monștri dezumanizați, mimează perfect sau, mai grav, predică empatia, grija, compasiunea. La o privire mai atentă și mai detașată, nu e decît un dublu standard pe care pare că nici măcar nu-l înțeleg.
Pot înțelege mecanismele psihologice care îi transformă în monștri. Dar nu pot înțelege de ce nu au ales drumul mai greu dar corect, de a nu perpetua răul. Cei mai mulți sunt oameni care nici măcar nu sunt conștienți de pustiul afectiv în care se află. Sunt manipulatori, egoiști. Oameni-hău. Niște vortexuri care înghit tot în jur. Unii par că s-ar afla pe marginea prăpastiei și tu le întinzi mîna să-i ajuți/salvezi, dar adevărul e că ei sunt prăpastia și, apucîndu-ți mîna, te trag și pe tine în străfunduri. Și să ieși de acolo e teribil de greu. Un om-hău poate părea, pentru o vreme, om-munte, numai bun de urcat, dar e doar chestiune de perspectivă răsturnată. Fiindcă și prăpăstiile, privite invers, seamănă cu munții. Dar numai dacă stai în cap. Și deseori faci asta, te pui și-n cap pentru alții și preferi să vezi hăul cu fundul în sus, ca pe-o creastă.
Ei îi înghit pe ceilalți, ca să mai umple din vidul afectiv, fără să se preocupe ce se întîmplă cu înghițiții. Sau se preocupă doar la început, ca să-i atragă în golul lor iar apoi îi uită acolo.
Îmi pare că peisajul uman e tot mai selenar. Plin de cratere. Și luna, de departe, e rotundă și luminoasă, dar cum te uiți la ea prin telescop îi vezi asperitățile, neregularitățile și găurile din față.
Nu, nu mai pot cu oamenii lipsiți de empatie, buză cu sociopatia. Și parcă-s tot mai mulți, tot mai alienați, tot mai cruzi. Iar în jurul lor, doar victime colaterale.
Hotărît lucru, nu oamenii-hău. Și apoi de ce să-ți faci asta? Cînd, la o privire mai scrutătoare, descoperi că există oameni-lac, oameni-ocean, oameni-dealuri, oameni-cer.
(foto: Brian Day)