Am reînceput să alerg. Pentru că eu iau în serios tot ce îmi propun, iar povestea cu alergatul cursei cu obstacole de peste două săptămîni m-a pus pe fugă, la propriu.
Nu știu cum mai e anemia. O să îmi refac analizele săptămîna asta, să văd cum stau. Am băgat pudră de spirulină la greu, două linguri pe zi, pînă la vomă, că pe cît e de sănătoasă și plină de tot ce am eu nevoie, pe atîta de scîrboasă la gust. Am amestecat-o cu lămîie și portocale și miere și parcă a intrat mai ușor. Am luat și suplimente. Și am mîncat mai atent. Deci cred că sunt bine. Trebuie că sunt bine, că doar ieri am alergat 8.9 km în 63 de minute, pe muntele Tâmpa.
Mai întîi am alergat pe stadion, seara, cu prietena mea. Noaptea. În centru. Și mi-am regăsit bucuria de a alerga. Și mi-am reamintit, dacă era nevoie, că trăiesc în cel mai mișto oraș din România. Apoi am mobilizat niște fete, cu care vom alerga cursa cu obstacole în beneficiul mamelor singure, și am băgat fugă pe munte, greu și frumos, prin pădurea arsă de culori și prin soare.
Și alergam așa, în șir indian, pe poteca de munte, 8 fufete, unele mai greu, altele mai ușor, dar toate determinate, iar eu înregistram reacțiile oamenilor care treceau pe lîngă noi și care m-au distrat foarte. Erau doamnele în vîrstă, care coborau pe serpentine, modelul activ și la bătrînețe, care se opreau să ne facă loc să trecem, ne priveau încîntate și ne felicitau pentru efort. Erau, desigur, domnii, care nici nu merită să fie menționați. Dar erau mai ales ele, niște madame corpolente, care urcaseră cu telecabina și se încumetaseră să coboare pe jos și care ne priveau cu atîta scîrbă și dispreț că pe mine mă apuca rîsul în hohote. Desigur, eram de disprețuit, niște fufe frivole, care în loc să facă și să crească copii, aleargă pe munți să se mențină semisuperbe, să le placă handralăii! Cînd se știe că după ce te măriți, nu mai ai nevoie să tragi de tine, că ești gata luată, numai curvele și femeile frivole fac sport. Ah, da, și profesoarele de educație fizică. Mai sus, spre vîrf, ne-am întîlnit cu o altă doamnă care ne-a întrebat uimită dacă suntem vreo echipă de ceva, de ce alergăm de nebune. Îi era imposibil să înțeleagă că nu de nevoie alergăm, că ne obligă ceva sau cineva, ci de voie. Am rîs, ne-am și pozat ca femeile frivole ce ne aflam, am ajuns la baza muntelui și am simțit nevoia să mai dăm o tură, că parcă nu ne ajunsese. Pe traseul unde obișnuiam să alerg zilnic, că e în spatele (sau fața?!) clădirii în care locuiesc.
Aseară aveam mici dificultăți musculare să mă ridic de la masă, dar mîine alerg din nou. Cu bucurie. Cu inima în gît și ochii larg deschiși la culorile pădurii. Sau măcar la ceasul din turnul de la Olimpia și la orașul meu frumos, la ceas de înserare. Că eu trăiesc acolo unde alții își fac vacanțele, v-am zis, doar.
E o toamnă superbă. De oriunde m-aș uita. Mai ales de pe terasă, cu pădurea mea colorată cu tot și cu cerul spălat de nori cirrus, de nu știa Ana ce sunt ăia. Că mi-a zis după ce a terminat de citit ALIVE că a rămas cu expresia nori cirrus în cap iar eu i-am făcut o poză din pat, că prea pictase Bunuțul wallpaperul. Și oricum aș da-o, oricum m-aș suci și răsuci, tot la concluzia asta ajung: I‘m a lucky, lucky bitch!
