piața era pustie la ora aia matutină. simțeam pînă la piele prin haine vîntul care îmi hăulise pe terasă, toată noaptea. așa e în zilele vîntoase, auzi șuieratul ca în preerie. cafeneaua era goală. galantarul plin de croissante, prăjituri și foietaje. bruneta de la casă mă privea condescendent cumva în timp ce îmi comandam caffe-latteul. apoi am auzit-o pe Katie cîntînd și am simțit o moleșeală în spatele genunchilor. eram singură în cafeneaua aia din piață, cu cafeaua cu lapte și Katie Melua, era aproape bine, eram aproape fericită de întîmplare și totuși tristă, cumva, nu era nimeni pe străzi, nici porumbeii. oamenii dormitau în casele lor aburinde, era ora la care începea weekendul lor, îi simțeam întinzîndu-se leneș, corpuri calde în paturi albe și tot aerul mirosea a cafea cu lapte și scorțișoară. stăteam în cafeneaua aia, foarte singură și prea aranjată, nimeni nu ieșea și nimeni nu intra. nicăieri. orașul se pixeliza ușor cum îl priveam pieziș și împăienjenit. nu-i nimic, mi-am spus și am mai sorbit o gură de cafea, nu-i nimic, am mai stat singură în cafenele goale, simțindu-mă turist în propriul oraș. era martie, mă tem, tot vînt, tot frig, tot piele și suflet zgribulite, mai tîrziu o să se deschidă la Cărturești și poate o să îi rog să mă primească cu chirie acolo, mereu mi-am dorit să locuiesc într-o librărie, mai ales una cu ceai și caffe-latte cu scorțișoară. între cărți nu mai ești niciodată singură, sunt toți iubiții tăi cu care ți-ai deflorat neuronii, dendrită cu dendrită.
(acest text face parte din volumul O să mă știi de undeva)