Eu nu am stîlcit niciodată cuvintele. Nu m-am alintat, n-am fost alintată. M-am ridicat drept, dintr-o dată și cînd am prins a vorbi, am vorbit cu toate sunetele din cuvinte la locul lor. Am fost un copil precoce, cum îi place mamei a spune. Am mers devreme, am vorbit devreme, am fost sfătoasă și matură hăt înainte să fie timpul. Nu mi-a plăcut să fiu așa. Aș fi vrut să fiu copil cînd mi-a fost vremea de copilărie. Dar eu am privit lumea cu gravitate, înțelegere și tristețe de cînd mă știu.
Așa că mi-am lăsat copiii să îmi fie copii. Să stîlcească vorbele și să spună minunății. În loc să-i corectez, am adoptat și eu, ludic, limbajul lor copilăros, și azi încă ne spunem una celeilalte moape bumă în loc de noapte bună, așa cum îmi susurau cînd ele erau foarte mici și eu doar un piculeț mai mare. Nu le-am notat, dar mi le amintesc pe toate.
Cînd cea mare era foarte mică și mama se uita la telenovele, vedea la televizor un negru, în filmul preferat al bunică-sii. Nu întîlnise niciun negru și cum nimeni nu îi explicase cum stă treaba cu oamenii și culorile lor încă, a crezut că numele personajului e substantivul comun care desemnează oamenii negri. Chupete se chema. Carevasăzică: un ciupete, doi ciupeți. Și m-am trezit cu ea urlînd pe stradă, mamaaa, uite un ciupete! Sigur că i-am explicat, dar ciupete i-a rămas numele omului negru de atunci, și pe bună dreptate.
Apoi a fost o vreme cînd articulau tot ce prindeau, cu osîrdie de grămătic. Pe sor-mea o cheamă Manuela, prescurtat, Manu. Nu le-a plăcut u-ul acela, nearticulat, din capăt de vorbă, așa că au articulat-o și pe ea, cînd s-a întîmplat subiect în propoziție. Cum cine? Manul. Ei, ia numai ghiciți acuma cum o strigăm pe soră-mea de atunci sau cum o am trecută în telefon. Manul, fără doar și poate.
Singularizările lor, pornind de la niște banale pluraluri auzite la noi, ne-au făcut pe mine și pe ta-su să ne tăvălim pe jos de rîs și să le adoptăm cu firescul cu care adoptă DOOM formele considerate greșite pînă atunci, dar împămîntenite. Pluralul e copii? Atunci singularul este cop. Un cop, doi copi, chiar. Avem oameni la plural? Singura formă naturală de singular li s-a părut oamen. Un oamen, doi oameni. Un ponel, doi ponei. La fel cum imperativul li se forma, firesc, atunci cînd erau supărate: mama, duce-te de aici!
Aia mare văzuse, la spital, prima dată în viața ei mică, o puță de băiețel, cînd o mamă își spăla copul la fund. M-a întrebat, uimită, de ce băieții au codița în față și nu în spate, firesc, așa cum au cîinii. Și codiță i-a spus ea, cu naturalețe, ani buni. Codiță i-am spus și noi rușinătorului organ pînă în anii din urmă, cînd alintăturile noastre au devenit desuete pentru niște adolescente pline de ifose de oameni mari.
Cea mică a stîlcit fără remușcări. Cea mai spectaculoasă întortochere a fost cea a căprioarei pe care o văzuse în curtea unui vecin pe la 2 ani, cînd plină de bucurie și emoție a alergat să îmi spună că a văzut o pecheuauaua. O ce?! O pecheuauaua, firește. De altfel, și prietena mea Laura a devenit Lauaua la scurtă vreme după. Tot ea, atunci cînd aveam de dus vreo bătălie, îmi spunea: mama, îmi iau lupta la mine și să vezi ce te cîștig, iar cea mare, atunci cînd mergeam pe cîmp, se afunda în blaștină, nu-n mlaștină. Iar noi niciodată nu am mers, am ners. Și azi, noi nergem.
Încă, atunci cînd – rar, căci au crescut iar vremea drăgălășeniilor a trecut – ne iubim vocal, ne spunem ca pe vremuri te iubețc, iar asta îmi amintește de felul în care îmi zugrăvea bigudiul mic și foarte roz pe timpul acela, dragostea pentru mine. Mă lua de gît cu mînuțele mici și îmi spunea: mama, știi cum te iubețc eu cel mai tare? Cu roz, cu mov și cu sclipici! Și nu exista superlativ care să bată asta.
De la mic au rămas împămîntenite și alte expresii, pe care le folosim și în zilele noastre: mai știi minte? Personajele de desene animate sau povești sunau cum voia ea, iar Spaidărment sau Frumoasa cibestia au rămas în folclorul familial. Tot ei îi plăcea apa în exces de mică, putea să stea în baie ore întregi, nu se plictisea deloc. De cîte ori îi făceam baie rîdea ghidușă (sunt cățănită!, spunea) : ah, milos a pimăbară! Și mai tîrziu, cînd crescuse numai o țîrucă: mămucă, și să nu mai put? O să îmi fie dor de jegul meu! Și nu se putea opri din rîs.
Acum amîndouă vorbesc cu neologisme. Și mă lovesc cu cîte o replică de rămîn în apnee minute în șir.
later edit:
Să nu uit cum spunea mic puiule, imitîndu-ne pe noi: pulele! Și noi nu am corectat-o niciodată. Și era și bețivă cînd era mică, voia neapărat să bea bere, căreia îi spunea belele, și urla ca din gură de șarpe beleleeee cînd vedea undeva bere și nu se potolea pînă nu își înfigea degetele grase în pușmă sau pușmiță (spumă /spumiță). La mare, ta-su palma continuu berea, o ținea la masă sub scaun și lua cîte o gură cînd nu era atentă, ca să nu oripilăm terasa cu apetitul copilului pentru alcool. Din fericire, i-a trecut repede. Și mai era cos-ul, care devenea sco. Cosmin, soțul vară-mii, a rămas și azi Scomin, scobitul – cosbit șamd.
(foto: 2005)