M-au luat așa, toate, pe dinainte și dinapoi, că nu mai știu pe ce lume trăiesc, ce zi e azi și de ce. Vineri m-am trezit la București că țineam cartea mea în mînă, că tremuram cu microfonul în mînă și că o mulțime de oameni veniseră să mă vadă, asculte și să țină cartea în mînă. Încă îmi e indigest sentimentul ăsta, sistemul meu nu știe cum să îl mistuiască. Cred că mă voi obișnui, că urmează imediat lansările de la Brașov, duminică și luni, iar dacă nu mă voi obișnui mă vor prinde neobișnuită. Oricum sunt o muiere neobișnuită, cumva, nu?
Deja primesc primele feedbackuri de la oamenii care au citit-o. Bune, calde, emoționante. Minunat a scris Ana despre ea. Despre mine. „O femeie goală este aceea care umblă cu inima la vedere. Și tot goliciune trupească se cheamă și asta. Numai că sunt două feluri de trup: ăla de din afară și necunoscutul, lăuntricul, cu viscerele lui știute și nevăzute.” Continuarea cronicii, aici.
A apărut și e-bookul, că am tot fost întrebată, iar cartea ajunge în librării săptămîna asta. Libris, Cărturești, Librarium, în toată țara. E-bookul poate fi comandat de aici, cartea imprimată de aici.
Între timp, am publicat textul ăsta în catchy, deși eu nu cred că trebuie să fim mai buni doar în posturi. Ci în fiecare zi. Eu asta fac sau încerc să fac. Să mă dezbar de tot ce e neghină, să cern cu sita cea mică, să rămînă doar grîu curat și să fac din el pîine caldă și bine mirositoare. Dar, cum spuneam și acolo, nu mă simt în măsură să dau lecții, încerc doar să le învăț pe ale mele.
În post de Paște, m-am apucat să recitesc Vechiul Testament. O experiență vag destabilizatoare, poate o să îmi adun gîndurile în cap și o să scriu despre asta. Nu îmi place Dumnezeul Vechiului Testament, prea îi seamănă lui Zeus, răzbunător, egoist și capricios. Am terminat și Cutia Neagră a lui Amos Oz și nu cred că voi mai citi altă carte a lui. Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut, mai mult nu. Ideea de a scrie o carte din scrisori nu e nouă, Chris Simion are una la fel, din emailuri, Ce ne spunem cînd nu ne vorbim, însă scrisorile lui Oz încep să se confunde, ca stil, între ele, iar la final, același mod de a scrie, descriptiv, liric, al femeii, se ia la toți semnatarii scrisorilor, și la soțul rău, și la avocatul ironic, și la soțul bun, că nu mai știi care e substanța cui, iar personajele își pierd contururile, se diluează. În plus, cred că traducerea nu e tocmai reușită, că mi-au zgîriat retina niște stîngăcii cum sunt cele de folosire a timpilor verbului alandala, în aceeași bucată de text. Mie trebuie să îmi placă rău ceva să îmi placă, nu a fost cazul lui Oz. Senzația la final a fost că a irosit o poveste bună.
Altfel, pe brașoveni (dar nu numai), îi aștept duminică la 16 și 16 în Rockstadt, la lectura publică/lansare și luni, la 16.45 la Șt. O Iosif, în același scop. Gata.