Mama mare a făcut 87 de ani astăzi (adică ieri, cînd veți citi voi). Nu mai aude și nici nu mai vede bine, dar are mintea trează. O sun și îi spun, în glumă, cum obișnuim noi: la mulți ani, babă bătrînă cu brîul de lînă! Iar ea îmi răspunde: băiată, nici în glumă să nu mai spui asta, auzi cum îmi zice, boală bătrînă, te-ai zdroncănit la cap? Îi explic, țipînd să mă auză, că am zis babă, nu boală. În sat la noi, boală însamnă vită, așa o mîna pe Florica la grajd, hiii, boală! Ioi, dacă nu mai auz, zice, chiar mă miram ce o dat peste tine să îmi zici mie așa, după ce te-am șters la cur atîta amar de vreme!
Îmi tot propun, în fiecare an, să mă duc cu un reportofon acasă, să o pun să povestească cu toate vorbele ei dispărute acum, să nu le uit niciodată, dar niciodată nu ajung să o și fac, nu am vreme, îmi însemn doar în cap limbajul ei vechi și fermecător, temătoare că o să îmi dispară… Uneori repet în minte cuvintele și expresii pe care le-am auzit doar la ea și la tata-mare: obiele, boreasă, călca-l-ar nevoia, ‘tu-i cucurigu ei, băiată. Casc ochii mari de cîte ori merg acolo, să nu îmi scape ceva din vorba ei blajină dar hîtră. Acum e ca un copil mare.
Apoi m-a izbit că trebuie să mă duc la ea, că apoi nu o să mai fie. Și m-am dus. Am luat un buchet de flori, m-am urcat în mașină și m-am dus. Am găsit-o rîzînd cu popa din sat, venise omul cu un ghiveci cu floare frumoasă la tușă-sa Vița care face prescură, să îi spuie muierii să trăiască, să mai facă. E tînăr popa din sat, iar mama mare e tare mîndră cum îmi povestește cît o place pe ea, că face prescură bună și a grijit de bebelușa lui și a preotesei, niște oameni ca pîinea lu’ Dumniezo. Mama mare înmoaie n-urile și v-urile, de sună a nghi, mă topesc cînd îi aud vorba. Cîți ani aduni anul ăsta, mamaie, face popa, iar ea, rîzînd, 37 părinte! I-am zis: mamă mare, atîta fac eu peste cîteva zile, găsește și tu altă vîrstă, că mă deprimi. Lasă băiată, că tu ești încă crudă, heheii! Pe mine mă duce imediat colo, în deal, și face larg, semnul crucii cu mîna în aer. Și rîde. Eu cu sor’mea îi zicem, în șagă, mamă-mare, de 30 de ani te tot duci în deal și n-ai mai ajuns, lasă, mai stai o țîră, imediat bați suta! Nu, face, lasă, trăiți voi restul mamă, io mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul, cum s-ar zîce, de cînd o murit omu’ mio, nu mai am pace, numa să mă îngropați acolo sus, lîngă el, am bani strînși de înmormîntare, nicio grijă n-aveți. De cînd strîngi tu, înmormîntare de padișahă îți facem, cu totul și cu totul de aor, rîd eu cu drag, imitîndu-i felul în care spune aur. Auzi, dar dacă te-om înmormînta ieftin și de restul banilor plecăm în vacanță? Nu aude, mă pune să repet. Aaa, după ce oi muri puteți face ce vreți, parcă io mai știu, numa că vă vede Hăl de Sus, nu hăi de jos, că numa ce vede Ăla contează. Și rîde, că știe că glumim. Așa să rîdeți și la pomană, zice, pe mine să nu mă plîngeți că io am plîns destul la viața mea, așa să știți! Și face iar cu mîna în aer, a luare aminte, cum face cînd vrea să fie luată în serios.
Ne așezăm la masă, mă servește cu tort și eu mănînc, cu carnețelul pregătit, că reportofon nu am. Auzi tu băiată, că tu lucrezi la televizor, trubui să știi, au începe iar războiul, mamă? Că așa am auzit… și cu recrutarea asta. Privirea ei albastră și ușor tulbure, beteagă de o boală degenerativă a corneei, e mîhnită. Nu e adevărat, mamă, sare fie-sa, adică maică-mea, sunt prostii, nu te mai supăra, nu vine niciun război. Confirm că sunt prostii și că nu vine niciun război, să o știu că doarme liniștită noaptea. O îndemn să-mi povestească de pe vremea războiului pe care l-a apucat ea, o trag de limbă și îmi notez istoriile ei. Fata mamii, așa să știi, că io nu am ajuns om cu carte din cauza războiului, că o venit cînd era să plec la liceu și trei frați mi-o fost duși pe front și eu am rămas să grijesc de familie… Tot premiul unu l-am fost luat și cînd o văzut mama că îmi place cartea o zis, lasă Victorio, tu o să faci școală, ce vrei să te faci, iar eu am zis învățătoare, că așa mi-o zburat atunci prin cap. Clatină din cap, cu amar. N-a ajuns învățătoare, ci femeie de serviciu la școală, după ce s-o îmbolnăvit și nu a mai putut lucra cîmpul. Fie-sa, adică mama, s-a făcut învățătoare. Mă uit înduioșată la fața ei brăzdată și pătată, în timp ce îmi povestește cum la 9 ani mergea și sta pe pod, la sași, să o ia cu ziua, să prășească, să rărească și ce vrednică era, așa, de mică. Notez, din cînd în cînd, detalii din povestea pe care am s-o scriu despre ea, s-o fac măcar puțin nemuritoare. I-au zis niște prostănace din sat că am scris de iubirile ei aici și se teme acum, că jap la gazetă, pac la războiul, vorba lui nea Iancu, că aspidele alea au rîs de ea și nu a știut ea că eu cu drag și suflet am scris.
Zice: vezi nu mă pune în carte cu numele, să mă rîză iar lumea! Și apoi, după ce stă o clipă pe gînduri: auzi, tu băiată, dar tu cîte cărți ai scris? Ai scris multe? Draga de ea, voia să știe cîte exemplare există. I-am zis că multe și s-a bucurat, lasă, mamă, să îți ajute Mniezo, să o cumpere lumea, că cine scrie o carte e om mare…
