În ziua în care am împlinit 39 de ani, m-am măritat. Da, iar. A treia oară. Nu vă obosiți, toate glumele și miștourile care puteau fi făcute pe tema asta le-am făcut, deja, în familie. Mama-mare, de exemplu, a zis că îmi dă binecuvîntarea, dar e ultima, să bag seama bine. Cele mai multe le încasez de la copii și bărbat: auzi, ție la a treia căsătorie ce îți mai zic oamenii, că nu mai pot spune casă de piatră, îți zic servus? Mie ar trebui să mi se dea un premiu ecologic, ceva, că iau o femeie uzată, refolosită; dacă mă grăbesc, intru în top 3 soți etc.
Multă vreme, și înainte, dar mai ales după o căsnicie care a durat doar 8 luni nenorocite la propriu, mi-am zis că nu voi mai face niciodată asta. Că nu e nevoie de așa ceva, într-o relație, dacă e să fie bine, poți și fără, ce atîta căsătorie? Știu cupluri de 10, 11, 15 ani, cu copii unele, care nu s-au mai căsătorit. Da, dar știu și cupluri care au stat 14 ani împreună, iar cînd ea a întrebat ce se întîmplă mai departe, el a plecat. Iar instinctele de femeie dusă îndelung la terapie și care a citit multă psihologie îmi șoptesc că acolo, de multe ori, e lipsă de asumare și frică. Asta mi-a și zis cînd l-am întrebat de ce vrea neapărat să se însoare cu mine, la ce ajută căsătoria, ce e nevoie de actele alea? Că e asumarea unei responsabilități și dovadă de maturitate și implicare. Așa că am zis da. Asta se întîmpla în urmă cu ceva vreme, anul trecut, de Crăciun. Doar că eu nu eram deloc pregătită pentru așa un pas. De fapt, nu eram deloc pregătită pentru o relație reală, cu un om real și disponibil, pentru care nu trebuia să lupt, să proiectez, să aștept, ci doar să trăiesc zilele așa cum vin, una după alta. Iar eu nu făcusem asta niciodată în viața mea. În 39 de ani. Dar revelația asta nu a venit așa de ușor.
Nu era greu? Am făcut eu să fie greu.
Povestea asta nu e literatură. Este despre femei care nu știu să se lase iubite. Care nu cred că merită să primească iubire, fără efort. Care fac alegeri nepotrivite, toată viața, inconștient.
Cînd crești într-o familie unde iubirea nu ți se oferă doar pentru că ai venit pe lume, așa cum am făcut eu, ajungi să simți că nu meriți să fii iubit. Din copilăria mea, nu îmi amintesc niciun moment de afecțiune. Niciodată, nimeni, nu mi-a zis că mă iubește, cînd eram mică. Nu m-a strîns în brațe cînd mi-era greu. Nu m-a alinat. În schimb, am primit lovituri, palme, insulte, batjocuri. Nu aveam instrumente cu care să decodific ceea ce mi se întîmpla, să înțeleg, să iert. Am tras singura concluzie posibilă, la vîrsta aia: că eu nu sunt suficient de bună, de frumoasă, de deșteaptă, de cuminte, ca să fiu iubită. Că cei care se presupune că au grijă de tine și te iubesc, te abuzează. Convingerile astea despre mine și despre cum decurg lucrurile în lume m-au urmărit, inconștient, toată viața și mi-au modelat toate alegerile de viață. Care au fost, fără excepție, în aceeași direcție: bărbați abuzivi (niciodată fizic, asta nu am mai permis, însă sărăcan de mine, nu vedeam că e același lucru, cumva) sau indisponibili. De ce dracu’ ai face una ca asta?
Am descoperit abia acum că am perpetuat o viață modelul ăsta de durere pentru a fugi de celalaltă durere, oribilă, de neasumat – aceea că eu nu merit să fiu iubită. Pesemne că e imposibil de îndurat să integrezi despre tine însuți/însăți că nu există nimic acolo, în tine, care să fie demn de iubit. Să ajungi să poți trăi cu asta: sunt bun(ă) de nimic, la fel de bine aș putea să nu exist. Nu cred că există ființă care să se poată resemna în felul ăsta, să renunțe la gîndul că într-o zi ar putea însemna ceva, pentru cineva important. Și, pentru că e imposibil de îndurat și de trăit cu asta, o reprimi. O ascunzi adînc, o zăgăzuiești, nu îi dai voie să iasă la suprafață. Alegi să te protejezi de gîndul/spaima asta, însă fiecare acțiune a ta o transpiră, inconștient. Alegi să trăiești alte dureri, infinit mai suportabile, care însă, o conțin pe asta, înspăimîntătoarea. Durerea de deasupra durerii.
În durerea de deasupra durerii știam să mă descurc, îmi era atît de familiar, o fac de mică, dintotdeauna. De fapt, e singurul lucru pe care îl știu face. Să mă descurc cu durerea. Trebuie să fie greu, ca să îmi fie familiar. Ușorul mi-e strain, mă încurcă, nu îl recunosc. Mă sperie. Ce spun, mă îngrozește.
Am crezut mereu că eu sunt cea disponibilă, cea care se lasă și dăruiește pe sine. La ei era problema, cumva, că nu puteau, că nu voiau, că nu știau cum. Mi-a luat 39 de afurisiți de ani, grei ca iadul, ca să văd că, în tot acest timp, eu am fost cea care a ales așa, ca să se protejeze. Că nu am fost deloc disponibilă, că am construit în jurul meu niște ziduri de protecție oribil de groase. Dar, pentru că le făcusem transparente, am preferat să cred că nu există. Între mine și toți ceilalți, în afară de copiii mei, a fost tot timpul o masă gelatinoasă, translucidă, imposibil de pătruns. Am fost la vedere și totuși, mereu ascunsă. Și, terifiantă ironie, nici măcar nu mi-am dat seama ce fac. Cu toată terapia, cu toate cărțile de psihologie citite, am preferat mereu să întorc capul, să fug, să aleg să cred altceva despre mine, ceva ce era mai simplu de dus. Cine vrea să se uite în sine și să își asume că el însuși și-a făcut viața un calvar, că nu e nimeni altcineva de blamat decît sine pentru alegerile dureroase? Că alegerile însele au fost niște mecanisme inconștiente de apărare, niște încercări debile de a rămîne în control?
Absolut toate alegerile mele de viață au fost în sensul ăsta: să mă protejeze, desi m-au rănit. Știu, pare schizofrenic, dar e adevărul gol-goluț. Și nu sunt singura care face asta, o, nu! Atunci cînd “iubești” un om indisponibil, nu trăiești în prezent. Lupți, proiectezi, te chinuiești. Îți spui că atunci cînd va fi liber, nu va mai bea, va munci, va divorța etc., va fi bine, vei fi fericită. Te învinovățești, ești ocupată să salvezi, să muncești, să explici. Trăiești într-o durere familiară, ai mintea ocupată, nu ai timp și nu îți dai timp să simți cealaltă durere, instalată în tine din pruncie, că nu meriți să fii iubită. Toată fuga asta se cheamă teamă de intimitate. Iar eu habar nu am avut că asta fac. Că mi-e nu frică, ci groază, de intimitate. Că undeva, cîndva, demult, am decis că nu am voie să fiu vulnerabilă, și m-am invulnerabilizat fugînd de implicarea adevărată pe care o aduce o relație adevărată, deși am simulat pentru mine însămi mereu asta. Doar m-am măritat de două ori, nu? Da. Prima oară cu un tip mai indisponibil emoțional decît un stîlp de telegraf, care m-a abandonat din momentul în care m-a luat de nevastă, iar a doua oară cu un tip alcoolic, artist-pierde-vară, gelos patologic, care mi-a făcut viața un coșmar. Și nu a fost nicio clipă vina lor, au fost exclusiv alegerile mele.
Am visat și mi-a fost dor cinci ani de bărbatul nesăbuit, despre care aș fi băgat mîna în foc că e bărbatul vieții mele. Apoi, am realizat că era doar un bărbat complet indisponibil și că mi-a fost simplu să îl iubesc, doar era departe, din toate punctele de vedere. În plus, mă abandonase, iar asta îl făcea și mai dezirabil. E așa de simplu să te potrivești perfect cu cineva care nu e lîngă tine!
Apoi, într-o zi, am scris o carte despre singurătate, crezînd sincer că a fi singură este pentru mine un dat. Că asta e, nu există bărbatul care să mă poată, sunt eu prea complicată și greu de dus sau poate îmi lipsește ceva ce au alte femei. Nu mi-a dat prin cap că a fi singură a fost, în tot timpul, o alegere, fie ea și inconștientă. Cînd ești singură, ceilalți nu te pot răni, ești în control. Cînd te îndrăgostești de oameni indisponibili în toate felurile, nu ajungi să fii în relații reale cu ei, așa că rămîi în control. Și atunci a apărut el. Și nu exista nicio piedică pentru noi ca să fim împreună. Era foarte deștept – mai deștept cu mult decît mine -, liber și determinat. Nu a stat pe gînduri deloc, știa exact ce vrea. Iar eu habar nu aveam. Cînd a venit și a zis, ăsta sunt, cu o sinceritate îngrozitoare, m-am speriat. Am început să mă împotrivesc conștient și să încerc să îl alung. Cum să nu lupt pentru iubire, să mi se ofere, așa, by default? E ceva putred la mijloc, urmărește ceva. L-am testat și desființat, desfăcut în mii de bucăți. M-am îmbolnăvit de cîteva ori, de teamă și neliniște. Iar el a stat, cu răbdare și dragoste, mi-a dat voie să trec prin toate astea asigurîndu-mă că e acolo, pînă la capăt, dacă îl vreau. Cînd m-am speriat de căsătorie, a renunțat la idee, deși l-a durut enorm, ca să fiu eu bine. Cînd i-am zis să plece, a plecat, ca să îmi dea spațiu. Eu l-am chinuit, el a continuat să mă iubească și să îmi arate că mă iubește exact așa cum sunt și nici eu singură nu mă accept. Am văzut, în tot timpul, în ochii lui că nu am cum să mă mistific, că vede în mine lucrurile pe care nici eu singură nu îmi dau voie să le văd. A avut, întotdeauna, replicile corecte și modul corect de a pune problema, atunci cînd eu greșeam și îl pedepseam tot pe el. Tîrziu, am înțeles ce făceam și am fost atît de tulburată încît am plîns zile în șir.
Încă mi-e frică. Încă mă retrag în mine, inconștient, cînd nu știu cum să îmi gestionez gîndurile și temerile, deși, de fiecare dată, el mă simte de parcă ar fi conectat la mine prin cine știe ce fire invizibile. Dar acum știu și înțeleg. Și îmi asum toate riscurile. Așa că, da, m-am măritat. Iar. De ziua mea, care altădată era un coșmar. Nu mi-am luat ziua bună, nu am avut petrecere, lăutari, lume buluc, fotografii în parc. Doar ie, un buchet de flori superbe și cîțiva oameni, cu adevărat dragi, care au ținut să fie lîngă noi. M-am măritat de ziua mea. Cu singurul bărbat cu care am avut curaj să îmi dau voie să am o relație reală în 39 de ani. Cu siguranță va continua să fie și greu, și frumos, ca și pînă acum. Dar mai ales greu.
Am scris toate astea în speranța că povestea mea poate ajuta cuiva. Am ales să includ textul acesta, cu modicările inerente, în volumul din același motiv.
Aici am scris despre cununia de la Bruxelles.